Mi-era dor sa ma regasesc in cuvinte, dar timpul asta zboara parca mai repede ca de obicei si ma trezesc cum trece cu atata viteza pe langa mine, incat ma impiedica sa ma opresc aici atat cat as vrea. Noroc cu momentele pe care nu vreau sa le pierd de tot si care ma conving sa ma reintorc la joaca de-a scrisul!
Acum doua zile am revazut "O scrisoare pierduta", in regia lui Alexandru Dabija , cu actorii Teatrului de Comedie din Bucuresti. Am fost atat de placut impresionata, incat mi-am promis ca voi scrie despre toate trairile pe care mi le-au transmis acei actori minunati si uite ca o fac. Chiar daca piesa de teatru nu a fost intr-o interpretare clasica, cu uimire pentru gusturile mele in materie, mi-a placut teribil si m-a provocat sa mai incerc sa vad si altele, mai spre modernism decat spre clasic - chestiune de neconceput pana azi pentru mine, dupa cateva experiente nereusite.
Astfel, am gasit un Tipatescu mic si ironic pe alocuri - Marius Florea Vizante - langa un neica Zaharie maaare cat o zi de post - Valentin Teodosiu - si nu chiar atat de inconstient de legatura amoroasa a consoartei sale, Zoe. Diferenta fizica de inaltime dintre cei doi ne-a infatisat un nou comic al situatiei, care lui Caragiale i-a scapat. Si primul meu gand a fost ca, daca ar fi vazut punerea in scena astfel, cu siguranta i-ar fi placut. Pe Ghita Pristanda - Dragos Huluba - nu l-am perceput foarte schimbat fata de personajul cu care ma obisnuisem din varianta clasica, poate doar putin cam prea apropiat de cei pe care ii slujea - i-a disparut umilinta data de Caragiale, la fel de simpatic si imbracat atipic pentru postura sa. In schimb, Farfuridi si Branzovenescu - Florin Dobrovici si Eugen Racoti - au facut un spectacol pe cinste din dialogurile dintre ei si mi s-au parut mai vizibili decat de obicei. Mai mult, daca oricum Caragiale a fost mereu atat de actual prin operele sale, in toate timpurile, personajul Farfuridi a avut, prin discursul sau din momentul anuntarii candidatului, o nota in plus de contemporaneitate, fiind actual pe deplin! Si Nae Catavencu - Marcel Iures - a facut un spectacol incredibil si, sincer vorbind, daca nemuritorul Caragiale i-a dat un rol fundamental negativ, aseara mai ca ii dadeam dreptate Catavencului pe ici - pe colo! Si nu, nu doar greutatea actorului din spatele personajului m-au facut sa il privesc cu ochi mai ingaduitori, chiar asa au stat lucrurile! Catavencu a parut la un moment dat un personaj chiar simpatic - dar tot lichea.
Impresionant a fost si felul in care regizorul s-a gandit sa ne aduca pe scena, prin felul in care a largit pur si simplu scena si a cuprins in ea intreaga si arhiplina Casa de Cultura a Sibiului. In prima faza actorii intepretau de pe scarile aflate intr-o parte si alta a salii, fizic pur si simplu apropiindu-se de spectatori. Dar apoi, in scena sedintei ce anunta numirea candidatului, toti am devenit participanti la acel eveniment, iar sustinatorii lui Catavencu - Ionescu, Popescu etc - interpretati de acelasi actor, asezat printre spectatori. Efectul a fost intradevar foarte reusit!
Am lasat in final personajul care mi-a placut cel mai mult - si reactia publicului mi-a confirmat ca nu am fost nici pe departe singura: cetateanul turmentat - Dorina Chiriac. A fost un rol de zile mari si nici nu stiu cum sa descriu asa o interpretare de exceptie, decat invitandu-va sa va convingeti mai bine singuri! Carisma, miscare scenica, voce, nu stiu ce mi-a placut mai mult, pentru ca mi-a placut totul in egala masura! Si daca as avea ocazia mi-ar placea sa revad aceasta piesa de teatru in primul rand datorita ei! Tare mi-a ramas la suflet micul bufon ce fost azi cetateanul turmentat!
Nu am scris despre toate personajele si am preferat sa le omit pe cele ce mi s-au parut sterse nu pentru ca nu au avut interpretari reusite, ci pentru ca nu au fost la fel de spectaculoase ca si cele descrise. La fel, nu m-a convins deloc decorul si nici muzica Adei Milea nu mi s-a parut ca s-ar fi potrivit cu restul piesei. Si, cu toate astea, accept si varianta ca doar s-au indepartat prea tare de "O scrisoare pierduta" asa cum o stiam dintotdeauna si din aceasta cauza am fost mai reticenta si am remarcat doar ceea ce mi s-a parut exceptional. Pentru ca, recunosc, mi-a fost teama sa il vad pe Caragiale in alt mod decat cel stiut. Eh, am zis!
