Se apropie sărbătorile pascale, dar afară e un soi de iarnă cu răzlețe ore (sau minute?) de primăvară care ne invită mai de grabă să stăm la căldura șemineului, decât să ne bucurăm soare, de florile primăverii, de frunzulițe de un verde crud care abia se încumetă să apară de teama firească de a nu fi strivite de ger. Anul trecut în același timp Ilinca alerga cu piciorușele goale prin iarba din grădina noastră, anul trecut era aproape vară. Ah, și ce nevoie simt de tot ce înseamnă căldura soarelui! Mi-e tare dor de bine și de soare, de plăcut și de firesc la final de aprilie! Dar se anunță vremuri mai bune, dacă măcar la meteo știrile mai sunt adevărate...
De obicei scriu atunci când mi-e inima plină de frumos. Pentru că această parte din mine simt mereu nevoia să o împart, să dăruiesc sau să îmi dăruiesc atunci când mă mai întorc să recitesc frânturi din mine. Dar azi nu e o astfel de zi.
Ieri a nins viscolit, zăpada nu ne-a necăjit prea mult, însă frigul a rămas să ne îndepărteze din nou de visul de primăvară. Și îmi dau seama parcă mai mult decât oricând ce mult îmi iau eu bucuria din natură și ce puțin rămâne atunci când natura se încăpățânează să nu fie pe măsura așteptărilor noastre. Și cred că am fost până acum îngăduitoare cu ea, i-am tot găsit circumstanțe atenuante în alți ani în care a mai nins în aprilie, în alte primăveri venite mai târziu.
Azi, deși e vineri, parcă mi-e greu să o înțeleg...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu