A fost de ajuns o dorință mare a unuia dintre colegii mei din generală de a ne reîntâlni și, după 25 de ani, miracolul s-a produs: ieri se făcea că eram prin anii '92-'93, cu colega mea de bancă alături, înconjurată de ceilalți colegi de clasă, la ora de dirigenție. Atâtea emoții, atât de frumos!
Să încep alfel: treceam în clasa a VI-a când am lăsat în urmă orașul natal și, împreună cu ai mei, ne-am făcut "acasă" din Cisnădie - locul vacanțelor mele de până atunci, la mamaie. Ajunsă singură într-o clasă din care nu cunoșteam decât o singură colegă, pe Marinela, vecină și prietenă a vacanțelor mele de vară, trăiam pentru întâia oară experiența înconjurării de oameni noi. Și atunci, prima persoană care mi-a devenit dragă a fost doamna dirigintă. Predând matematica, materia mea preferată de atunci, tot dânsa a fost persoana care, prin îndemnul de a ne face fiecare un jurnal al vieții noastre, m-a ajutat să îmi găsesc bucuria de a scrie - cum o spune și titlul blogului meu - despre ceea ce simt... Matematica a rămas materia preferată până la terminarea liceului și m-a ajutat mereu în viață, chiar și indirect. Joaca de-a scrisul mă urmărește și acum.
O combinație perfectă de frumusețe și eleganță, doamna dirigintă a rămas pentru mine un simbol al profesorului care insuflă elevului dăruirea pentru carte născută din sentimentul de ocrotire și încredere pe care ea ni l-a oferit zi de zi. Cu astfel de pornire pe noul meu drum, a fost atât de simplu apoi să mă integrez în noua clasă, în noul orășel în care locuiam și care s-a schimbat foarte mult în ochii copilului care eram din loc de petrecut vacanțele de vară în cel în care am trăit zi de zi apoi, timp de câțiva ani.
Au urmat ani minunați, cum numai anii de școală pot să fie în viața unui om! Și dovada supremă a amprentei pe care acei ani i-a avut asupra mea stă înainte de toate în faptul că timpul nu a șters niciodată prietenia care a început în acei ani cu trei dintre colegele din generală : Simona, Diana și Corina. Cumva, orice depărtare a mea de Cisnădie, a lor de Cisnădie și chiar de țară parcă ne-a făcut să ne apropiem și mai tare atunci când ne revedeam.
Întâlnirea de ieri, însă, a fost de departe cea mai emoționantă întâlnire a mea cu o altă etapă a vieții mele. Am trăit reuniuni din anii de liceu, apoi de facultate, fiecare cu altă emoție, fiecare unică. Și totuși, ziua de ieri mi-a fost cel mai aproape de suflet, atunci când o mână de colegi din școala generală ne-am adunat în jurul doamnei diriginte și am pus în paranteză atât de firesc, preț de câteva ore, cei 25 de ani care ne-au despărțit.
Colegii mei de atunci sunt azi părinți, soții și soți, au vieți frumoase ce s-au legat mai departe în Cisnădie, dar și în mare măsură pe alte meleaguri, sunt oameni în toată firea ce și-au spus povestea vieții lor de până acum cu intensitate și umor, cu ochii zâmbitori sau uneori triști, așa cum fiecare ființă o face atunci când își deschide sufletul în fața celor dragi. Dar în ochii fiecăruia am citit bucuria întoarcerii la anii de școală, iar doamna dirigintă, cu o poză cu noi toți de atunci, a reușit să îmi amintească din nou cât de mult contează pentru toată viața unui om să își îndrăgească dascălul!
Azi dimineață m-am trezit zâmbind zilei de astăzi. Pentru că am fost atât de norocoasă pe vremea când mă formam ca om să am repere adevărate în viață și, atunci când mă întorc la mine cea de peste ani, să trag concluzia că mâna de oameni care m-a ajutat să fac primii pași a fost și a rămas la fel de valoroasă, de adevărată!
...Privind dinspre prezent, timpul a trecut atât de frumos peste noi, toți! Iar ieri nu am fost doar o parte din colegi prezenți, am fost toți, ne-a adus doamna dirigintă, pe un colț de hârtie pe care l-a păstrat atât de adevărat de atunci pentru noi și în ochii noștri de copii din școala generală.
Mulțumim, doamna dirigintă Cornea Magdalena!
