Mă doare efectiv sufletul când citesc cum se raportează oamenii unii la alții in comentarii pe rețele de socializare, din cauza opiniilor diferite, mai ales a celor politice... Doamne, cum te poți considera un om, inainte de orice, când dai fără discernământ intr-un alt om, pe care nu il cunoști, pe care nu l-ai intâlnit niciodată - ori poate chiar l-ai intâlnit in viața ta, poate te-a ajutat intr-un moment al vieții tale pe tine sau pe un apropiat al tău?... Cum poți, cine iți dă acest drept, cititorule printre rânduri? De unde atâta ură, cum ți-e sufletul de răzbate atât de ușor veninul când ești singur, la tine acasă, in fața tastaturii și scuipi in semenii tăi doar pentru că iși exprimă o părere când citesc un articol de presă, deși nimeni nu te obligă să iți exprimi părerea vizavi de opțiunile unui alt cititor? Ce mecanism meschin te indeamnă să faci asta?
De multe ori am senzația, in mediul online, că oamenii au devenit prea plini de ură. La rândul meu, am avut câteva episoade in care am cam fost pusă la zid pentru părerile proprii. Nu atât de dur cum văd in alte cazuri, dar suficient incât să iau decizia de a nu-mi mai scrie părerile - nici măcar pe profiul meu, pentru că nu imi place absolut deloc să nasc controverse de acest gen. Și mai ales pentru că un asemenea conflict nu face bine nimănui, dar face rău tuturor.
Din fericire pentru noi toți, in viața de zi cu zi, când te intâlnești pe stradă cu aceeași oameni inflăcărați in a-ți contrazice părerile in online, oamenii nu mai sunt la fel de virulenți. Sau nu se mai manifestă in felul acela.
Și atunci mă intreb, de ce au unii -tot mai mulți - senzația că in online pot jigni și scuipa tot veninul de care sunt capabili, fără să se gândească la faptul că omul de dincolo de mesajul pe care l-a scris și cu care nu sunt ei de acord poate fi mama, tatăl, sora, fratele sau chiar persoana pe care o intâlnesc pe stradă și care, intr-un moment al vieții, poate chiar le-a fost de ajutor? Un banal ajutor, să spunem, al unei asistente pe holurile unui spital, când viața ta sau a aproapelui tău atârnă de un fir de ață și o asistentă iți indrumă aproapele spre a se insănătoși?
Otrava cu care scriu unii imi amintește cumva de sindromul gardului... Cu deosebirea că oamenii sunt ființe prin definiție inzestrate cu gândire...
Nu știu, dragi oameni, ce resorturi vă determină să aruncați ură pe oameni asemeni vouă. Știu doar că nu există nimic mai trist pe lumea aceasta decât să vezi oamenii cum se sfâșie pentru nimic, in timp ce alții se joacă nestingheriți cu mintea și viitorul tuturor...
