Cumva, oricât de mult mă întristează prezentul nostru tot mai lipsit de substanță ca neam, ceva din mine a crezut mereu că nu suntem cu totul pierduți. Că în noi trăiește cu adevărat tot ce ne-au lăsat cei plecați ai noștri, scris cu sacrificii despre care citim prea puțin, dar le simțim uneori fără măcar să știm să ni le traducem. Am dintotdeauna acest sentiment, ca o taină a noastră...
Unul dintre puținele glasuri care are menirea de a-mi trezi sufletul românesc în ultimii ani este al lui Dan Puric. Un Om care parcă s-a născut ca să ne reînvețe despre tot ce avem mai sfânt în noi: despre Cer și Pământ.
Mi-e tare drag să rezonez cu tot ce spune sau scrie, de câte ori îl ascult sau citesc pe Dan Puric. E ca și cum cineva din exteriorul meu traduce fidel ce este în interior, vibrează clipă de clipă și așteaptă să iasă într-o bună zi la suprafață. O dulce tristețe și o amară aducere-aminte.
Azi mi-a amintit...
Naționalismul românesc e un soi de autoapărare.
”Doamne, ajută să apărăm ce e al nostru și să nu luăm nimic din ceea ce nu ni se cuvine.” - rugăciune de pe front
Poporul chiar dacă tace acuză.
Nu sunt pesimist. Sunt un om care suferă și strigă.
Pentru mine, maestrul Tudor Gheorghe este valoare națională intangibilă.
Am scăpat de comunism cumva? E un virus versatil. Comunismul continuă perfid sub forma globalizării.
Nu sunt anti-european. Sunt împotriva acelui Babilon care a compromis ideea de comunitate europeană.
E o rușine să fii român. E reacționar să fii creștin. E o mândrie să fii cetățean al Uniunii Europene - ăsta e virusul.
Cum trebuie să fie un președinte bun pentru România? Mi-a zis un pădurar: să aibă credință în Dumnezeu și să își iubească țara. Asta trebuie să fie baza sa.
Sunt cuvinte care se leagă atât de firesc și devin o punte de neoprit pentru mâine. Doar să ne REamintim că avem o țară și un Cer!
