Mi-am reamintit in ultimele două luni:
Când cel de lângă tine iți este familie, cel mai bun prieten și cel mai drag om, niciodată nu e prea mult să împarți ore, zile, luni la doi.
Când acasă inseamnă cu adevărat acel unic loc de pe pământ in care te simți cel mai bine, zilele trec frumos și firesc chiar dacă tot universul ți se reduce la ACASĂ.
Când respecți fiecare zi și ii dai un sens, nicio zi nu e la fel și culegi amintiri frumoase din cele mai neașteptate scenarii in care te pune viața.
Când ai oameni dragi oriunde in lumea asta mare, ii poți simți lângă tine doar auzindu-i sau văzându-i dincolo de un ecran, nu e nevoie să ii strângi in brațe, e de ajuns să ii porți in suflet.
Când ești obișnuit să observi de-o viață lucrurile simple, realizezi că nu ai greșit niciodată prețuindu-le și faci din colțul tău de cer, din bucățica de pământ din grădină o lume întreagă pe care o descoperi și o redescoperi zi de zi: să urmărești zi de zi cum crește o floare, să te bucuri de zarva de dimineață a păsărilor, să privești cerul zilelor și pe cel al nopților, să auzi glasuri de copii fericiți jucându-se fiecare in curtea lui, să te lași incălzit de razele soarelui, să te bucuri de stropii de ploaie, să faci in luna martie un om de zăpadă, să trăiești pur și simplu.
Am făcut cumva firesc, in toată această perioadă, o rutină a zilelor cât mai aproape de rutina timpului in care lumea era mai mare: cafeaua de dimineață si micul dejun au rămas la fel, timpul petrecut la birou s-a transformat in timpul petrecut in camera care s-a transformat in birou, intoarcerea acasă insemnă acum revenirea in living, iar pregătirea pentru masa de prânz a primit un timp mult mai generos și experimente culinare zilnice, unele știute deja, altele la prima incercare. Apoi, după-masa insemnă relaxare - nimic schimbat, prietenii știu :) -, iar spre seară facem sport și apoi fiecare seară curge la fel ca in orice alt timp sau anotimp când stăm acasă. Serile de vineri și de sâmbătă le impărțim cu prietenii, online, dar nu e nimic virtual - doar că suntem fiecare in propria casă, o diferență care insă nu ne oprește decât să impărțim platoul de prăjituri sau paharul de vin, timpul insă ni-l oferim generos unii altora. Iar uneori alegem să stăm doar noi doi.
Părinții ne sunt aproape cum ne-au fost mereu. Vorbim, ne vedem online - la fel cum am luat masa de Paște - și cel mai mult le vedem ochii, de la distanță, din când in când. Știu, e greu, dar când mama mi-a spus că pentru ea cel mai greu e să nu mă poată strânge in brațe, după ce m-a lovit realitatea aceasta mai tare ca nimic altceva, mi-am șters repede lacrimile și i-am spus: ”Nu e adevărat, ne putem strânge in brațe, alegem noi să nu o facem pentru că ne iubim prea mult.” Și asta cred, nu e nicio dramă, e doar o dovadă de iubire.
Da, e frumos acasă! Și sunt conștientă că suntem norocoși, că in toată lumea asta sunt adevărate drame care se intâmplă peste tot, din păcate ele se intâmplă mereu in lumea asta mare... Da, mi-e dor de multe lucruri firești de ieri. Le aștept cu răbdare și trăiesc frumos azi pentru că și azi este o zi din viața noastră.
Când nu știi ce iți va aduce ziua de mâine și simți că iți fuge pământul de sub picioare, poți face baloane de săpun și te vei surprinde zâmbind zilei de azi din tot sufletul. There is no angry way to say BUBBLES.
