Ador diminețile cu mine! Când mă pot strecura de lângă ai mei, care dorm liniștiți, ca să îmi savurez cafeaua la o poveste cu mine, cu ferestrele deschise și răcoarea dimineții trezindu-mă blând. Sunt zile toride de vară și dacă ești puțin matinal ai parte de o porție perfectă de soare încă proaspăt trezit și încă prietenos!
Așa e acum, doar păsările sunt gălăgioase, spunându-și una alteia cu siguranță povești frumoase, că prea sună plăcut trilul lor!
În tabloul acesta firesc al unei dimineți de iulie acasă, îmi depăn eu sufletul, să-l mai întreb: “Ce mai faci, prieten vechi de-ai mei? Cum îmi ești?”
E lumea într-o continuă mișcare în jurul meu, de stau de multe ori să mă întreb când s-a întâmplat usă nu mai fie toate cum au fost? Prieteni, orașe, oameni pe care îi întâlnești des, case, copii care au devenit oameni mari după ce ai clipit de două ori - totul se schimbă uneori cu o viteză amețitoare. Și noi…și noi la fel!
Și totuși, când mă uit spre mine mă bucur să mă regăsesc așa cum mă știu. Timpul lasă urme, n-are cum să nu o facă, e datoria lui! Dar sufletul, cu el e altă poveste! Acolo e frumos și cald acum, chiar dacă încep cumva să simt că sunt visuri ce așa vor rămâne și anii în care credeam că mi le voi împlini s-au dus, chiar dacă sunt ființe dragi care au plecat și au rămas doar amintiri, chiar dacă ridurile mi se adâncesc pe alocuri și semnele celor peste 40 de ani pe care îi port se văd și mi le simt tot mai clar, am înțeles să nu iau nimic personal.
La mine în suflet e vara asta, e dimineața asta minunată în care îmi savurez cafeaua și mă bucur de mine, așteptând să mi se alăture când va începe dimineața lor iubirile mele cele mai mari. Și mulțumesc vieții pentru tot ce mi-a dat și nu mi-a dat ori mi-a luat, de m-a adus aici, acum!
