Ecclesia domestica...

Epuizati dupa un an plin, am hotarat, de comun acord cu a mea jumatate, sa stam o saptamana acasa, fara birou, fara telefoane de la clienti si fara sa avem un program special. Pur si simplu sa avem o saptamana domestica...

Asa ca, de luni incepand si pana duminica, nu am facut decat sa stam acasa si sa mai iesim din cand in cand la plimbare prin oras, noi doi si a noastra minune, numita Sarah... Si nici nu ne-am dat seama ca saptamana pe care ne-o alesesem pentru odihna a fost una ploioasa, friguroasa chiar. Nu ne-a deranjat cu absolut nimic timpul care amintea mai degraba de toamna decat de toiul verii...

In fiecare zi am incercat noi retete de gatit, toate mi-au iesit fenomenal... in contextul in care nu este un domeniu pe care il stapanesc neaparat, asta ca sa fiu draguta cu mine insami...

Ne-am uitat la toate filmele ramase restante de-a lungul timpului, si am revazut si retrait pentru a nu stiu cata oara nunta noastra si a finutilor nostri.

Si, apropo de ploaie, desi imi place la nebunie ploaia calda de vara, sunt foarte, foarte grijulie ca pe timp de furtuna, cu tunete si fulgere, sa fiu bine baricadata acasa, cu toate ferestrele inchise, aparatura scoasa din priza etc. Insa am fost foarte surprinsa ca, in una din aceste dimineti, trezita de tunetele si lumina fulgerelor de afara, dupa ce am constientizat faptul ca fereastra imi era larg deschisa, nu am facut decat sa zambesc, sa ma bucur de racoarea ploii si sa adorm la loc multumita...

... a fost o saptamana minunata, care mi-a reamintit ca orice paradis nu e decat o mare simplitate... Ca frumusetea unei relatii mature sta tocmai in faptul ca te-ai oprit din cautarea jumatatii si te bucur de lucruri marunte, pe care le imparti neconditionat cu cel de langa tine... Si ca, atunci cand esti alaturi de cel pe care il iubesti, e de ajuns sa fiti doar voi doi, acasa, pentru ca o saptamana normala sa se transforme intr-o oaza de iubire simpla...

Si abia acum, dupa cinci ani de la casatorie si zece ani de cand suntem impreuna, incep sa inteleg mai bine ceea ce ni s-a spus in ziua cununiei despre "ecclesia domestica" (biserica de acasa)... E o taina pe care doar anii petrecuti impreuna o poate deslusi...

De ce nu mai vreau "ce"?

De ani de zile, defapt de pe vremea cand ne adunam in fata blocului sa ne jucam, mi-a placut sa fac parte dintr-o echipa si, daca se poate, pe post de lider... Si am tot fost, de-a lungul vietii, un fel de motoras care facea ca lucrurile sa prinda contur. Pana cand... pana cand am obosit.

In ultima vreme, am inceput sa resping cu indarjire orice urma de a face parte dintr-o "gasca". Prima data, cand am renuntat la politica, am crezut ca viata politica m-a determinat sa nu mai vreau nu sa fac ceva, ci sa fac politica. Au urmat Cafeneaua Politica, PES Activists, Asociatia Liders etc. Apoi a fost momentul Rotary, cand pentru doua, hai trei saptamani am fost incantata si credeam ca mi-am revenit, dupa care am inceput sa fac tot ce tinea de partea mea doar din automatism. La fel, toate propunerile, care se inmultesc pe zi ce trece si care altadata m-ar fi incantat, de a intreprinde ceva alaturi de alte persoane, mi se par mai degraba o povara decat o favoare. Desi ele, propunerile, le gasesc de multe ori pertinente, incantatoare. Dar mi-a plecat dorinta, banuiesc in concediu, inaintea mea.

Si ma tot intreb de ce mi se intampla asta...

Apoi ma uit in jurul meu si incerc sa gasesc o explicatie. Una ar fi ca peste tot pe unde am fost gasesc acelasi tipar: un "Gica contra", un visator, unul (sau mai multi) care are bani si nu are ce face cu ei, unul care nu are si vrea sa faca, unul care munceste, mai multi care vor sa conduca in directii diferite, unul pus de altii s.a.m.d. Toti insufletiti pe moment si putini care ajung sa si faca ceea ce se decide. Fara falsa modestie, eu am tot fost luptatoare in multe situatii si rezultatul a fost ca de foarte multe ori m-am trezit singura sau cu aceleasi persoane, luptand precum Don Quixote... Maaare realizare!

Si chestia asta cu "suntem toti egali si luptam pentru binele comun" ma cam pune pe ganduri. M-a amuzat intr-o seara, cand jucam "Scrabble" cu un grup de prieteni, sa descopar ce inseamna, pana la urma democratia: jocul era aproape terminat si se intrevedea un castigator. Dar ora era inaintata si toti dadeam semne de oboseala, motiv pentru care am decis sa terminam jocul inainte de ultima runda. Nu se mai putea schimba nimic, era clar cine castiga, dar am zis, in gluma, ca ar trebui sa votam daca al nostru castigator a castigat sau nu, avand in vedere ca jocul inca era in curs. Asa ca am votat ca nu avem un castigator... Si apoi, am exclamat:" Cam asta inseamna democratia!"

...nu am gasit un raspuns pentru transformarea mea radicala, nici nu stiu daca o sa gasesc sau la un moment dat o sa fie doar un subiect neinteresant pe care o sa il abandonez... Idea este ca ieri imi placea sa lupt pentru altii, iar azi imi place doar idea, atata vreme cat nu ma implica. Si nu este normal...

Poate am doar nevoie de o perioada de relaxare, in care sa imi pun in ordine gandurile. Sau poate ca nu sunt eu persoana care sa fie in stare sa schimbe ceva, in bine, in jurul ei... Hmm, asta nu as vrea sa cred!

Din nou nasi...

Intr-o lume in care uitam de multe ori sa ne bucuram de placerile adevarate ale vietii, suntem inconjurati de prieteni adevarati. Prieteni care ne vor aproape in momentele cele mai frumoasa din viata unui om si pentru care le multumim sincer, din suflet!

De azi avem inca o misiune frumoasa si importanta: sa le fim alaturi Roxanei si lui Cosmin in toate clipele vietii lor.

PS: Iar in 6 iulie, in acelasi loc in care in urma cu cinci ani am fost noi mire si mireasa, a fost nunta lor, o nunta de povesti!

CASA DE PIATRA, DRAGII NOSTRI FINI!