E o dimineata friguroasa de ianuarie, ma trezesc cu un sentiment de liniste, de curat si disciplinat: de doua zile sunt in Viena. Nu mai departe de ieri tocmai am trait una dintre acele zile pe care nu le uiti si le porti cu tine, prin timp, intreaga viata, pentru ca iti aduc de fiecare data cand le revoci trairi si zambete calde. Timp de cateva ore, ieri am facut cunostinta cu adevarat cu frumoasa capitala a Austriei. Un vienez cu harul vorbirii si cunoscator al locurilor ne-a plimbat, ne-a povestit, ne-a facut sa traim Viena. Si ne-a lasat la final de zi cu un zambet de incantare si o amintire care ne va face, cu siguranta, sa ne intoarcem aici.
Prima oara am fost in Viena in graba, pret de cateva ore, intr-un decembrie al anilor trecuti. Am oprit in zona centrala si, cand am ajuns in Targul de Craciun, cu casute de lemn unde puteai gasi decoratiuni incredibil de frumoase, jucarii, carti, obiecte unicat, mesterite manual, dulciurile lor traditionale, iar peste toate se auzeau colindele lor, am avut senzatia ca sunt un copil intr-o poveste. Apoi am colindat putin pe Mariahilferstasse, dupa care am lasat Viena in urma, lipind de acest oras amintirea celui dintai targ de Craciun ca-n basme. Anii urmatori, insa, mi-au sters din frumusetea amintirii targului din Viena, pentru ca, norocoasa de mine, Sibiul meu drag mi-a oferit de fiecare Craciun cate un targ inspirat din cel de aici si, evident, chiar daca niciunul nu l-a intrecut in maretie, mi-au fost mai aprope de suflet cele de acasa!
Reintorcandu-ma dupa ani, am gasit orasul frumos, curat, disciplinat si la fel de plin de istorie. Dar rece. A fost de ajuns, insa, sa il strabatem alaturi de un vienez care cunoaste si iubeste locul in care s-a nascut ca sa simt si eu sufletul acestei cetati si sa privesc Viena cu alti ochi si cu siguranta altfel decat e prezentata in orice pliant sau carte de calatorie.
Am pornit pe strazi zgribuliti de frig si foarte curiosi de ce va urma si prima care ne-a iesit in cale a fost cea mai veche biserica din Viena, St. Rupert, care te uimeste inca de departe, cu vitraliile viu colorate! Din pacate, pentru ca am ajuns tarziu, nu am reusit decat sa o vedem din exterior... Si asa a inceput o noua promisiune ca ne vom reintoarce in Venetia!
Urmatorul popas l-am facut la Cofertaria Demel. Odinioara furnizor obisnuit al casei imperiale, astazi cofetaria pastreaza prin decor si calitate, aceeasi alura nobila, pur vieneza. Si, pentru ca nu aveai cum sa ramai indiferent in fata atator delicatesuri, am ales una dintre emblemele locului: Sachertorte, o imbinare perfecta intre blatul aromat de ciocolata, dulceata de caise si un strat de ciocolata fina care imbraca in mod fericit intreaga felie de placere.
Abia ne-am despartit de acest simbol al Vienei si am descoperit un altul: orologiul Anker, cu statuete in marime naturala care se schimba la fiecare ora, iar la orele 12 ne invita la spectacol, caci toate statuetele, 12 la numar, se hotarasc sa dea o reprezentanta si ne incanta cu o adevarata parada!
Cateva stradute primitoare si iata si Palatul Hofburg, unde am promis soptit ca vom reveni sa vizitam cum se cuvine apartamentele imperiale si Muzeul Sisi, si am oftat de invidie cand am aflat ca o parte din palat este inca locuita de urmasii familiei imperiale - fericitii! Am lasat in urma palatul, chiar si caii frumosi si semeti, cate doi, fiecare cuplu avand cate o caleasca intocmai ca pe vremurile imperiale si ne-am indreptat spre Stepfanplatz.
Am ajuns astfel si in inima Vienei si aici ne-a intampinat Domul impunator si incarcat de atatea secole pe care le duce in spate. Am vizitat Domul si , printre multele si incredibilele simboluri din sculpturi si picturi, am fost invitati sa cautam imaginea unui necunoscut care se uita pe fereastra. Si intradevar, pe una dintre coloanele domului, este pictat un om uitandu-se din afara prin fereastra la ceea ce se petrece in dom. Se spune ca acest om a existat cu adevarat si un timp indelungat a tot incercat, de dincolo de ziduri, sa priveasca in interiorul domului, fara ca nimeni sa cunoasca vreodata cine era si de ce nu a dorit niciodata sa intre in lacas.
Cafeneaua Leopold Hawelca s-a incapatanat si ea sa ne arunce in timp si de cum am intrat ne-a intampinat un aer de altadata, la fel de "tanar" precum proprietarul cafenelei, ce va atinge in curand centenarul. Cu siguranta ca ne-am simtit cu totii intr-un film invechit de timp, dar nu doar neprafuit, ci de-a dreptul plin de viata!
O surpriza cu adevarat placuta a fost vizualizarea celui mai vechi wc public din Viena, o alta lectie de istorie, caci mobilierul din lemn masiv si sticla din cristal s-a pastrat impecabil prin timp. Si, daca si dintr-un asemenea loc vienezii au reusit sa faca o lectie de istorie, nu poti decat sa te inclini in semn de respect!
Dar adevarata surpriza a fost alta...
Ultima oprire, in ceas de seara tarzie, cu frig tot mai taios, a fost la Naturhistorisches Museum. Construit "in oglinda" cu un alt muzeu, Kunsthistorisches Museum, si avand intre ele statuia impunatoarei Maria Teresa, muzeul este o lectie de arhitectura, istorie, stiintele naturii, simboluri si, pana la urma, o lectie de viata. Am ascultat povestea muzeului, nascut mai tarziu decat trebuia, din orgoliile capetelor luminate ale vremurilor de atunci, care cuprinde o incredibila colectie de exponate. Poate ar trebui sa scriu povestea pe care am avut norocul sa o ascult intr-o alta postare, dedicata doar acestui subiect. Cu siguranta merita! La finalul turului, insa, s-a aratat si surpriza anuntata de organizatorul turului inca de la inceput: cu o cupa de sampanie in mana, am fost invitati sa pasim pe acoperisul muzeului, de unde ni s-a aratat in toata splendoarea noptii Viena, inghetata, supusa si frumoasa, la picioarele noastre! Mai mare frumusete nu cred sa fi vazut, mai mare ca om nu cred sa ma fi simtit vreodata! Chiar imi este greu, imposibil sa descriu suficient de bine sentimentul pe care l-am trait pentru ca, recitind apoi, sa cred ca pot ajunge macar pe-aproape de trairile mele! M-am simtit mare, privilegiata si, in timp ce priveam statuetele care strajuiau balconul ce se intindea cat era pe toata marginea imensei cladiri, ma gandeam ce bine se simt ele, privind mereu la furnicarul din jurul lor, la cat de mici sunt, priviti de acolo, oamenii... Cumva, in mod neasteptat, am fost pe un acoperis al lumii...
Nu pot declara ca iubesc Viena, precum iubesc Parisul - pana la urma doar o iubire in viata ar trebui sa fie cea adevarata - , dar cu siguranta intre noi s-a legat o prietenie de o viata si, ca la orice prieten drag, ma voi intoarce si aici intr-o zi!
