sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Viena - un vals pe muzica de Mozart

E o dimineata friguroasa de ianuarie, ma trezesc cu un sentiment de liniste, de curat si disciplinat: de doua zile sunt in Viena. Nu mai departe de ieri tocmai am trait una dintre acele zile pe care nu le uiti si le porti cu tine, prin timp, intreaga viata, pentru ca iti aduc de fiecare data cand le revoci trairi si zambete calde. Timp de cateva ore, ieri am facut cunostinta cu adevarat cu frumoasa capitala a Austriei. Un vienez cu harul vorbirii si cunoscator al locurilor ne-a plimbat, ne-a povestit, ne-a facut sa traim Viena. Si ne-a lasat la final de zi cu un zambet de incantare si o amintire care ne va face, cu siguranta, sa ne intoarcem aici. 

Prima oara am fost in Viena in graba, pret de cateva ore, intr-un decembrie al anilor trecuti. Am oprit in zona centrala si, cand am ajuns in Targul de Craciun, cu casute de lemn unde puteai gasi decoratiuni incredibil de frumoase, jucarii, carti, obiecte unicat, mesterite manual, dulciurile lor traditionale, iar peste toate se auzeau colindele lor, am avut senzatia ca sunt un copil intr-o poveste. Apoi am colindat putin pe Mariahilferstasse, dupa care am lasat Viena in urma, lipind de acest oras amintirea celui dintai targ de Craciun ca-n basme. Anii urmatori, insa, mi-au sters din frumusetea amintirii targului din Viena, pentru ca, norocoasa de mine, Sibiul meu drag mi-a oferit de fiecare Craciun cate un targ inspirat din cel de aici si, evident, chiar daca niciunul nu l-a intrecut in maretie, mi-au fost mai aprope de suflet cele de acasa! 

Reintorcandu-ma dupa ani, am gasit orasul frumos, curat, disciplinat si  la fel de plin de istorie. Dar rece. A fost de ajuns, insa, sa il strabatem alaturi de un vienez care cunoaste si iubeste locul in care s-a nascut ca sa simt si eu sufletul acestei cetati si sa privesc Viena cu alti ochi si cu siguranta altfel decat e prezentata in orice pliant sau carte de calatorie. 

Am pornit pe strazi zgribuliti de frig si foarte curiosi de ce va urma si prima care ne-a iesit in cale a fost cea mai veche biserica din Viena, St. Rupert, care te uimeste inca de departe, cu vitraliile viu colorate! Din pacate, pentru ca am ajuns tarziu, nu am reusit decat sa o vedem din exterior... Si asa a inceput o noua promisiune ca ne vom reintoarce in Venetia! 


 Urmatorul popas l-am facut la Cofertaria Demel. Odinioara furnizor obisnuit al casei imperiale, astazi cofetaria pastreaza prin decor si calitate, aceeasi alura nobila, pur vieneza. Si, pentru ca nu aveai cum sa ramai indiferent in fata atator delicatesuri, am ales una dintre emblemele locului: Sachertorte, o imbinare perfecta intre blatul aromat de ciocolata, dulceata de caise si un strat de ciocolata fina care imbraca in mod fericit intreaga felie de placere.



Abia ne-am despartit de acest simbol al Vienei si am descoperit un altul: orologiul Anker, cu statuete in marime naturala care se schimba la fiecare ora, iar la orele 12 ne invita la spectacol, caci toate statuetele, 12 la numar, se hotarasc sa dea o reprezentanta si ne incanta cu o adevarata parada!







Cateva stradute primitoare si iata si Palatul Hofburg, unde am promis soptit ca vom reveni sa vizitam cum se cuvine apartamentele imperiale si Muzeul Sisi, si am oftat de invidie cand am aflat ca o parte din palat este inca locuita de urmasii familiei imperiale - fericitii! Am lasat in urma palatul, chiar si caii frumosi si semeti, cate doi, fiecare cuplu avand cate o caleasca intocmai ca pe vremurile imperiale si ne-am indreptat spre Stepfanplatz.


Am ajuns astfel si in inima Vienei si  aici ne-a intampinat Domul impunator si incarcat de atatea secole pe care le duce in spate. Am vizitat Domul si , printre multele si incredibilele simboluri din sculpturi si picturi, am fost invitati sa cautam imaginea unui necunoscut care se uita pe fereastra. Si intradevar, pe una dintre coloanele domului, este pictat un om uitandu-se din afara prin fereastra la ceea ce se petrece in dom. Se spune ca acest om a existat cu adevarat si un timp indelungat a tot incercat, de dincolo de ziduri, sa priveasca in interiorul domului, fara ca nimeni sa cunoasca vreodata cine era si de ce nu a dorit niciodata sa intre in lacas.

 Cafeneaua Leopold Hawelca s-a incapatanat si ea sa ne arunce in timp si de cum am intrat ne-a intampinat un aer de altadata, la fel de "tanar" precum proprietarul cafenelei, ce va atinge in curand centenarul. Cu siguranta ca ne-am simtit cu totii intr-un film invechit de timp, dar nu doar neprafuit, ci de-a dreptul plin de viata!

O surpriza cu adevarat placuta a fost vizualizarea celui mai vechi wc public din Viena, o alta lectie de istorie, caci mobilierul din lemn masiv si sticla din cristal s-a pastrat impecabil prin timp. Si, daca si dintr-un asemenea loc vienezii au reusit sa faca o lectie de istorie, nu poti decat sa te inclini in semn de respect!

Dar adevarata surpriza a fost alta...
Ultima oprire, in ceas de seara tarzie, cu frig tot mai taios, a fost la Naturhistorisches Museum. Construit "in oglinda" cu un alt muzeu,  Kunsthistorisches Museum, si avand intre ele statuia impunatoarei Maria Teresa, muzeul este o lectie de arhitectura, istorie, stiintele naturii, simboluri si, pana la urma, o lectie de viata. Am ascultat povestea muzeului, nascut mai tarziu decat trebuia, din orgoliile capetelor luminate ale vremurilor de atunci, care cuprinde o incredibila colectie de exponate. Poate ar trebui sa scriu povestea pe care am avut norocul sa o ascult intr-o alta postare, dedicata doar acestui subiect. Cu siguranta merita! La finalul turului, insa, s-a aratat si surpriza anuntata de organizatorul turului inca de la inceput: cu o cupa de sampanie in mana, am fost invitati sa pasim pe acoperisul muzeului, de unde ni s-a aratat in toata splendoarea noptii Viena, inghetata, supusa si frumoasa,  la picioarele noastre! Mai mare frumusete nu cred sa fi vazut, mai mare ca om nu cred sa ma fi simtit vreodata! Chiar imi este greu, imposibil sa descriu suficient de bine sentimentul pe care l-am trait pentru ca, recitind apoi, sa cred ca pot ajunge macar pe-aproape de trairile mele! M-am simtit mare, privilegiata si, in timp ce priveam statuetele care strajuiau balconul ce se intindea cat era pe toata marginea imensei cladiri, ma gandeam ce bine se simt ele, privind mereu la furnicarul din jurul lor, la cat de mici sunt, priviti de acolo, oamenii... Cumva, in mod neasteptat, am fost pe un acoperis al lumii...

Nu pot declara ca iubesc Viena, precum iubesc Parisul - pana la urma doar o iubire in viata ar trebui sa fie cea adevarata - , dar cu siguranta intre noi s-a legat o prietenie de o viata si, ca la orice prieten drag, ma voi intoarce si aici intr-o zi!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

"De avem sau nu dreptate, Eminescu sa ne judece!"

Doina si Ion Aldea Teodorovici - Eminescu
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Nu sunt atat de priceputa sa pot exprima in destule cuvinte ce cred eu ca reprezinta Eminescu pentru tot ce este, a fost si va fi romanesc. Ma multumesc doar sa ii redau versurile dragi mie, la care din timp in timp ma intorc cu aceeasi dragoste cu care ard sa imi revad parintii.


Floare albastra

- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!


Venere şi Madonă

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,
Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,
Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,
Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o suntă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ
Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece
Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sunt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare
Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?
La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,
Şi sărut a tale mâine, şi-i întreb de poţi ierta.

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti suntă prin iubire,
Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.


Atât de fragedă...
Mondial - Atat de frageda - Eminescu
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?

vineri, 14 ianuarie 2011

Mon grand amour!

 Dintre toate orasele pe care le-am vizitat pana acum, de departe cel mai mult m-a impresionat Parisul. Si "m-a impresionat" e putin si rigid spus. Mi-a intrat in suflet si am avut , in toate zilele si locurile pe care le-am vizitat acolo, permanent senzatia ca le cunosc, ca le simt incarcatura secolelor prin care au trecut. Cumva, imi pot inchipui chiar ca intr-un moment al vietii mele casa mea ar putea sa fie acolo... Si e un sentiment atat de natural, in ciuda firii mele de om care nu-si inchipuie cum sa traiasca altundeva decat unde ii sunt primii pasi si toti cei dragi!

Am gasit intamplator cateva randuri pe care le-am scris intr-una din zilele saptamanii petrecute, in urma cu aproape un an, la Paris. Si, recitindu-le, m-am mai plimbat inca o data pe malul Senei, am mai simtit parfumul fin si distins de pe Champs Elysees, am retrait sentimentul ca sunt intr-un loc in care s-au intamplat momente istorice ale omenirii, cum am simtit pasind in Sala Oglinzilor, care pur si simplu m-a coplesit. Si sirul trairilor intense date de locuri cu adevarat vii ar putea continua mult si bine!
"Maine implinim o saptamana de cand suntem la Paris… O saptamana plina de senzatii pe care astept sa le traiesc de o viata: turnul Effel, Champs Elysees, Versailles, Notre Dame, Mona Lisa, Afrodita, Sacre Couer, Moulain Rouge si cartierul rosu, toate incap in orasul acesta pe care doar cu rea intentie ai putea sa il numesti “nu e chiar asa cum se spune”… Sau poti avea dreptate, pentru ca in nicio poveste nu cred ca incape Parisul. E prea frumos si incarcat ca sa il tii intre cuvinte, merita vazut, strabatut  cu piciorul, simtit si trait pana in maduva oaselor. Merita ca, orice ai dori sa vizitezi, sa iti incepi dimineata cu un croissant si o cafea, pe o terasa, iar seara sa te opresi intr-unul din multele localuri cochete cu aer romantic si sa ii permiti unui platou cu branzeturi, udat cu un pahar de vin rosu sa te oboseasca usor si placut.
Aici si vantul imi pare un romantic. Cred ca nici cei singuri nu se simt asa in Paris!
Atat de mult cred ca am visat sa vad toate aceste lucruri, incat mi se pare ca le stiu pe toate dintr-o alta viata. Aici am cu adevarat impresia ca am trait candva, ca ma plimbam prin gradinile Luxemburgului, ca mergeam constant la Notre Dame si cumva poate traiam la palatul Versailles. Sau voi fi fost o pictorita sau o scriitoare ce gusta din viata Parisului cu toata fiinta ei, incat si acum, intr-o alta viata si intr-un alt timp, sa simt inca sentimentele acelea venind din trecut.
Nu exagerez: iubesc Parisul! Sunt obosita dupa 6 zile pline, am senzatia ca nu mai pot sta pe propriile picioare si vreau sa ma intorc acasa. Dar toate astea le vreau pentru ca am certitudinea undeva in sufletul meu ca ma voi intoarce candva aici. Si voi savura din nou, inca si mai mult, tot ce inseamna orasul acesta incantator, cu oameni calzi si zambitori, cu femei cochete la orice varsta, cu fetite si baietei imbracati precum in vederile vechi…" ( 1 aprilie 2010, Paris)
Daca acum, dupa ce timpul mi-a linistit amintirile, ar trebui sa scriu ce m-a impresionat cel mai mult, nu as avea dilema mai mare: m-au atras locurile pe unde am fost  sau faptul ca au o istorie,  m-au impresionat oamenii care traiesc aici, felul cochet si vesel al lor de a fi, de a se imbraca, de a-ti zambi, de a trai Parisul?  Stiu doar ca abia astept sa ma reintorc pe acele strazi, cu sunet de acordeon si gust de madlena!


vineri, 7 ianuarie 2011

"Tea for two"...

Inspirata de o melodie draga, pe care astazi am ascultat-o iarasi si iarasi, am mai realizat o data in plus cat de simplu este sa ne transformam o zi aparent banal intr-una frumoasa!


Azi m-am trezit de dimineata cu o durere de cap sacaitoare, care nu parea sa cedeze cu nicio pastila sau cu tratamentul pe care il aplic de cele mai multe ori in acest caz: ignor durerea si de obicei ma trezesc ca a trecut. Apoi au mai venit si probleme de ultim moment care se cereau a fi rezolvate, daca se poate,...ieri si uite asa, dintr-o zi planificata fara prea mari batai de cap, m-am ales cu o migrena de-a dreptul enervanta, pe fondul carei rezolva-ti, Oana, problemele de la birou repede si bine!

Asa ca, la un moment dat, eram convinsa ca nu o sa termin nimic si aveam senzatia aceea inconfundabila, pe care toata lumea cred ca o are, macar o data in viata (in cazurile cele mai fericite), ca iti vine sa te tot duci... Am fost pret de o clipa, insa, distrasa de o melodie pe care o ascultam in surdina, pe Magic FM: "Tea for Two" - Doris Day. Si m-am oprit din lucru, am inchis ochii si am ascultat doar melodia. M-am distantat in cateva secunde de toate problemele si de toate durerile de cap! Apoi am repetat procedeul si am reascultat melodia (traiasca Youtube! :) ). Si gata, ma simteam alt om! O cana de ceai cu aroma de scortisoara mi-a dat inca un impuls : Ce zi frumoasa!

Cu siguranta aceasta metoda nu functioneaza pentru toata lumea. Insa este suficient ca oricare dintre noi, cand nu suntem in chiar cea mai buna forma, sa  facem pentru cateva clipe ceva placut, care sa ne scoata din rutina : sa ascultam o melodie, sa privim pe fereastra, sa citim o gluma, sa ne amintim de un moment drag din viata etc. Atat! Nu dureaza mult si nu, nu poate nimeni sa va invinovateasca pentru ca v-ati oprit din munca! Pana la urma, randamentul unui om care nu se simte bine nu se compara cu randamentul unuia plin de viata, din care sa scazi cateva minute pentru a ajunge aici, plecand de la "omul care nu se simte bine". Pai nu? :)


 ...Biroul l-am inchis, week-end-ul e aici, fredonez inca melodia care m-a incantat  si... cu nimic nu-mi mai bat capul azi! :))

Picture me upon your knee,
With tea for two and two for tea
!

miercuri, 5 ianuarie 2011

2011 si o promisiune

Am mai intors o foaie din cartea vietii... Fie sa fim sanatosi, sa fim uniti si sa trecem cu fruntea sus prin alte si alte incercari la care viata ne invita!

Anul acesta mi-am propus, printre altele, sa ma bucur mai mult de pasiunea pentru scris. Si sa incerc sa imi astern gandurile aici de cate ori simt nevoia si fara sa mai evit sau aman, de cele mai multe ori fara nicio noima, sa o fac.

De aceea am vrut sa scriu aceste randuri si, in momentele in care voi uita de promisiunea de a-mi urma pasiunea, sa recitesc si sa ma impulsionez in acest fel. Imi va reusi? Voi vedea, cu siguranta, la bilantul de final de 2011!


Semne bune anul are - 2026 și troiene de zăpadă, ca în copilărie :)

 Zăpadăăăăă, zăpadă ca în povești! Oferită generos de primele zile din 2026, spre încântarea copiilor și a ...copiilor mai mari care se înto...