Nu am mai scris de ceva vreme nimic... Intre timp, toamna si-a intrat in drepturi, a reinceput munca si lupta de fiecare zi cu rutina. Iar eu ma tot gandesc in ultima perioada la cum este perceputa femeia de azi, romanca de azi, in societate.
Traim, fara doar si poate, in vremuri diferite de ceea ce insemna Romania acum cativa anisori. Femeile sunt mai emancipate, muncesc la fel de mult ca si barbatii (poate chiar mai mult, pentru ca, pe langa job-ul fiecareia, mai avem si treburile casnice de rezolvat), au intrat in politica, sunt pe posturi cheie in companii etc. Dar, din pacate, asta ne costa prea scump!
Romania este, indubitabil, o tara de misogini. Si paradoxul sta in faptul ca majoritatea femeilor gandesc despre semenele lor asa cum nu ar avea de ce sa gandeasca. Cand o femeie ajunge intr-o pozitie inalta in societate, indiferent daca e vorba despre un post de conducere sau o cariera in politica, primul gand al romanilor este ori ca postul l-a ocupat in urma anumitor favoruri acordate "mai marilor", ori ca "are pile". Nu stiu daca acest automatism este creat din invidie si este doar de suprafata sau e rezultatul unor convingeri ferme. Tind, insa, sa consider prima varianta mai plauzibila.
Insa acest aspect tine mai mult de "can-can", iar, dupa ce te supara la inceput, ajunge sa iti fie indiferent. E prea ieftin, nu e demn de luat in seama si, pana la urma, nu merita sa te cobori atat de jos ca sa il combati.
Durererea cu adevarat mare, in ceea ce inseamna pretul de a fi o e femeie cu cariera, este cu totul alta. Am ajuns sa fim, in ceea ce priveste munca, egale cu barbatii: avem si noi cariere de succes. Cariere care, insa, ne cauzeaza din ce in ce mai mult stres. Iar stresul, aceasta boala a secolului nostru, se pare ca loveste fara mila in chiar motivul pentru care existam: procrearea. Si, oricat de "barbate" am fi, sunt convinsa ca in fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu, se aude intr-o zi ticaitul ceasului biologic ce ne sopteste ca vrem sa devenim mame. Si, foarte, foarte multe dintre tinerele din ziua de azi, realizate profesional, constata ca lupta pentru cariera le-a indepartat nu o data, ci de doua ori de cel mai frumos sentiment pe care un om il poate incerca: acela de a-ti tine in brate propriul copil.
Si atunci, stau sa ma intreb daca merita. Daca nu cumva femeia simpla, pentru care faptul ca isi tine casa si isi creste copiii inseamna totul, nu este cea cu adevarat implinita. Ma intreb cu ce ne ajuta sa facem averi, sa avem cariere, sa facem shopping in Mall si apoi sa ne etalam care mai de care tinutele, sa colindam lumea in vacante, spre cele mai exotice destinatii, iar cand ajungem acasa sa fim incompleti, sa fim cel mult doi.
Multa vreme nu am inteles acest lucru. Mult timp mi-am dorit sa reusesc in cariera si ani de zile mi i-am sacrificat invatand si luptandu-ma cu un sistem greoi, in care au loc doar cei cu bani. Cand am reusit sa imi ating telul, dezamagirea a ceea ce era, de fapt, "cea mai mare dorinta" a mea a fost poate mai mare decat efortul depus. Pentru ca traim intr-o societate in care toate valorile adevarate sunt rasturnate. Si nicio facultate din lumea asta nu ne invata, din nefericire, altceva decat teorie pura, nesemnificativ aplicabila in realitate. Am inceput, incet, incet, sa imi dau seama ca nu imi doresc ca viata mea sa insemne, in primul rand, cariera. Si ca, mai presus de orice, imi doresc sa am o familie. Ceasul meu a inceput sa ticaie si ma anunta, din ce in ce mai des, ca e timpul sa completam mica noastra familie, sa o facem intreaga. Mi s-a parut initial infinit mai usor sa devin mama decat sa ajung sa practic avocatura. Hmmm..., aici m-am inselat amarnic...
Stiu ca va veni ziua aceea cand eu si sotul meu o sa ne implinim cu adevarat cel mai mare si mai frumos vis al nostru. Dar stiu, de asemenea, ca toti acesti ani in care doar speram ca se va intampla au trebuit sa treaca pentru ca nu am stiut de la inceput ce inseamna o viata implinita.
Traim, fara doar si poate, in vremuri diferite de ceea ce insemna Romania acum cativa anisori. Femeile sunt mai emancipate, muncesc la fel de mult ca si barbatii (poate chiar mai mult, pentru ca, pe langa job-ul fiecareia, mai avem si treburile casnice de rezolvat), au intrat in politica, sunt pe posturi cheie in companii etc. Dar, din pacate, asta ne costa prea scump!
Romania este, indubitabil, o tara de misogini. Si paradoxul sta in faptul ca majoritatea femeilor gandesc despre semenele lor asa cum nu ar avea de ce sa gandeasca. Cand o femeie ajunge intr-o pozitie inalta in societate, indiferent daca e vorba despre un post de conducere sau o cariera in politica, primul gand al romanilor este ori ca postul l-a ocupat in urma anumitor favoruri acordate "mai marilor", ori ca "are pile". Nu stiu daca acest automatism este creat din invidie si este doar de suprafata sau e rezultatul unor convingeri ferme. Tind, insa, sa consider prima varianta mai plauzibila.
Insa acest aspect tine mai mult de "can-can", iar, dupa ce te supara la inceput, ajunge sa iti fie indiferent. E prea ieftin, nu e demn de luat in seama si, pana la urma, nu merita sa te cobori atat de jos ca sa il combati.
Durererea cu adevarat mare, in ceea ce inseamna pretul de a fi o e femeie cu cariera, este cu totul alta. Am ajuns sa fim, in ceea ce priveste munca, egale cu barbatii: avem si noi cariere de succes. Cariere care, insa, ne cauzeaza din ce in ce mai mult stres. Iar stresul, aceasta boala a secolului nostru, se pare ca loveste fara mila in chiar motivul pentru care existam: procrearea. Si, oricat de "barbate" am fi, sunt convinsa ca in fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu, se aude intr-o zi ticaitul ceasului biologic ce ne sopteste ca vrem sa devenim mame. Si, foarte, foarte multe dintre tinerele din ziua de azi, realizate profesional, constata ca lupta pentru cariera le-a indepartat nu o data, ci de doua ori de cel mai frumos sentiment pe care un om il poate incerca: acela de a-ti tine in brate propriul copil.
Si atunci, stau sa ma intreb daca merita. Daca nu cumva femeia simpla, pentru care faptul ca isi tine casa si isi creste copiii inseamna totul, nu este cea cu adevarat implinita. Ma intreb cu ce ne ajuta sa facem averi, sa avem cariere, sa facem shopping in Mall si apoi sa ne etalam care mai de care tinutele, sa colindam lumea in vacante, spre cele mai exotice destinatii, iar cand ajungem acasa sa fim incompleti, sa fim cel mult doi.
Multa vreme nu am inteles acest lucru. Mult timp mi-am dorit sa reusesc in cariera si ani de zile mi i-am sacrificat invatand si luptandu-ma cu un sistem greoi, in care au loc doar cei cu bani. Cand am reusit sa imi ating telul, dezamagirea a ceea ce era, de fapt, "cea mai mare dorinta" a mea a fost poate mai mare decat efortul depus. Pentru ca traim intr-o societate in care toate valorile adevarate sunt rasturnate. Si nicio facultate din lumea asta nu ne invata, din nefericire, altceva decat teorie pura, nesemnificativ aplicabila in realitate. Am inceput, incet, incet, sa imi dau seama ca nu imi doresc ca viata mea sa insemne, in primul rand, cariera. Si ca, mai presus de orice, imi doresc sa am o familie. Ceasul meu a inceput sa ticaie si ma anunta, din ce in ce mai des, ca e timpul sa completam mica noastra familie, sa o facem intreaga. Mi s-a parut initial infinit mai usor sa devin mama decat sa ajung sa practic avocatura. Hmmm..., aici m-am inselat amarnic...
Stiu ca va veni ziua aceea cand eu si sotul meu o sa ne implinim cu adevarat cel mai mare si mai frumos vis al nostru. Dar stiu, de asemenea, ca toti acesti ani in care doar speram ca se va intampla au trebuit sa treaca pentru ca nu am stiut de la inceput ce inseamna o viata implinita.
2 comentarii:
100% de acord!!!!
lalala te pupa!
intr-o lume a valorilor rasturante si a lucrurilor perisabile ce au ajuns sa patroneze viata multora, adevarata fericire pare sa fie uitata.
eu nu sunt mama, sunt poate prea tanara pentru asa ceva. in schimb mi-am asumat o responsabilitate fata de un copil, iar bucuria pe care o simt atunci cand vad in ochii lui fericirea ma face sa ma intorc la valorile cu adevarat importante.
intotdeauna mi-am dorit sa misc ceva in lumea asta, sa am o cariera, sa ma simt implinita profesional si inca imi doresc lucrurile acestea, dar daca voi fi vreodata pusa in postura de a alege intre meseria de mama si cariera nu as avea nici un dubiu in legatura cu alegerea corecta.
Trimiteți un comentariu