... In agitatia cu care se scurg zilele noastre, aproape uitasem ca intr-o vreme imi placea sa scriu... Si norocul a fost sa gasesc ceva care sa ma inspire, pentru ca, brusc, sa imi aduc aminte de una dintre cele mai relaxante modalitati de a-mi petrece o seara friguroasa de toamna...
In ultimele zile, am avut norocul de a redescoperi viata la tara... Zi de zi las in urma forfota si griul orasului pentru a ma indrepta, pret de cateva ore, spre satele din apropierea Sibiului. Si colind ulitele pline de un farmec aparte, cu al lor miros toamna tarzie, cu frunze abia mai tinandu-se prin copaci si cate un foc razlete, prin al carui fum cele mai putin norocoase dintre ele ne mai dau un ultim semn ca au existat...
In oricare dintre satele din jurul Sibiului gasesc ceva ce ma incanta. Si descopar, de fiecare data, o noua minune a naturii pe langa care pana la acel moment am trecut nepasatoare. Fiecare apus pe care l-am vazut a fost unic, pana si frigul care isi cere drepturile odata cu lasarea serii are un gust distinct dintr-un sat in altul, semn ca satul romanesc are inca suflet, are inca personalitate.
O alta parte nepretuita din tot ceea ce inseamna viata la tara sunt oamenii locului. Intr-o liniste de mormant, oamenii simpli isi duc in tihna viata lor simpla, dar atat de frumoasa, atat de "vie". Ii intalnesti din cand in cand stand in portile caselor lor. Cu siguranta ies in poarta doar pentru ca aud zgomote si simt ca niste straini vin sa le tulbure linistea. Manati de curiozitate, stau fiecare semeti in pridvor si privesc parca dincolo de noi. Au in acea privire o intreaga filosofie de viata: sunt mandri, sunt stapani. Nu ne ies in intampinare, insa, in momentul in care ne indreptam spre ei, ne primesc cu bratele deschise. Uneori raspund la intrebari complicate cu raspunsuri atat de neasteptate, dar de o logica elementara, care te dezarmeaza. Vorbesc putin, dar spun multe. Si, inevitabil, au doua modalitati de a incheia un dialog: " Sanatate" sau "Doamne ajuta". Ce urare poate fi mai frumoasa?
Ca tara, subestimam atat de mult gandirea taranului roman si punem atat de putin pret pe viata lui. Si cat de mult gresim! Ei sunt tot ce ne ramane din trecutul nostru. Un trecut pe care il credem mort, dar care traieste mut si se uita la noi neintelegand de ce ne-am schimbat. Avem, inca, atat de mult de invatat de la cei care traiesc in satele noastre!
Eu continui sa cred ca Romania arata ca o mare groapa de gunoi doar din vina noastra, a orasenilor. Am remarcat inca din primul sat in care am fost cat de curat isi tin oamenii in fata casei lor. Nu asteapta sa vina nimeni sa le faca curatenie, pentru ca ei stiu ca locul acela spune multe despre cat de gospodari sunt. Si ii vezi in fiecare seara maturand, barbati sau femei, bucatica de trotuar, asfaltat sau neasfaltat, care le trece prin fata locuintei. Dar noi? Numeri pe degetele unei maini blocurile din cartierele din oras unde nu vezi, in fata blocurilor, mormane de mizerii, peturi, hartii si tot felul de resturi menajere. Si, chiar si acele putine blocuri-exemplu, au , de obicei, tot un om de la tara, mutat la oras, care face curatenie pentru tot blocul in care locuieste, de rusinea lui. Suntem noi niste "domni de la oras"? Nicidecum, suntem produsul propriei ignorante. Nimic mai mult. Si exemplul meu este, poate, cel mai putin important. Avem alte si alte metehne, muuult mai daunatoare pentru noi, in primul rand, si pentru lumea in care traim.
Dar lucruri ieftine si frumos ambalate ne indeamna sa ne europenizam uitandu-ne prin mall-urile din alte tari si mimand viata din marile metropole.
... Prefer sa ma intorc, inca un moment, la farmecul satului sibian. . . Astazi, stand si contempland peisajul care mi se infatisa, am vazut cum soarele apunea ca o rana in spatele muntilor. Muntii, incantarea copilariei mele, nu ii mai vazusem de ceva vreme...
Din orice colt al Sibiului muntii se vad... Nu i-am vazut cu adevarat decat din fiecare sat prin care am trecut. Am revenit in Sibiu si m-am uitat dupa ei. Par atat de indepartati si de rupti de peisajul din oras!
... am fost intr-un sat la cativa km de Sibiu. De acolo se vedeau!
In ultimele zile, am avut norocul de a redescoperi viata la tara... Zi de zi las in urma forfota si griul orasului pentru a ma indrepta, pret de cateva ore, spre satele din apropierea Sibiului. Si colind ulitele pline de un farmec aparte, cu al lor miros toamna tarzie, cu frunze abia mai tinandu-se prin copaci si cate un foc razlete, prin al carui fum cele mai putin norocoase dintre ele ne mai dau un ultim semn ca au existat...
In oricare dintre satele din jurul Sibiului gasesc ceva ce ma incanta. Si descopar, de fiecare data, o noua minune a naturii pe langa care pana la acel moment am trecut nepasatoare. Fiecare apus pe care l-am vazut a fost unic, pana si frigul care isi cere drepturile odata cu lasarea serii are un gust distinct dintr-un sat in altul, semn ca satul romanesc are inca suflet, are inca personalitate.
O alta parte nepretuita din tot ceea ce inseamna viata la tara sunt oamenii locului. Intr-o liniste de mormant, oamenii simpli isi duc in tihna viata lor simpla, dar atat de frumoasa, atat de "vie". Ii intalnesti din cand in cand stand in portile caselor lor. Cu siguranta ies in poarta doar pentru ca aud zgomote si simt ca niste straini vin sa le tulbure linistea. Manati de curiozitate, stau fiecare semeti in pridvor si privesc parca dincolo de noi. Au in acea privire o intreaga filosofie de viata: sunt mandri, sunt stapani. Nu ne ies in intampinare, insa, in momentul in care ne indreptam spre ei, ne primesc cu bratele deschise. Uneori raspund la intrebari complicate cu raspunsuri atat de neasteptate, dar de o logica elementara, care te dezarmeaza. Vorbesc putin, dar spun multe. Si, inevitabil, au doua modalitati de a incheia un dialog: " Sanatate" sau "Doamne ajuta". Ce urare poate fi mai frumoasa?
Ca tara, subestimam atat de mult gandirea taranului roman si punem atat de putin pret pe viata lui. Si cat de mult gresim! Ei sunt tot ce ne ramane din trecutul nostru. Un trecut pe care il credem mort, dar care traieste mut si se uita la noi neintelegand de ce ne-am schimbat. Avem, inca, atat de mult de invatat de la cei care traiesc in satele noastre!
Eu continui sa cred ca Romania arata ca o mare groapa de gunoi doar din vina noastra, a orasenilor. Am remarcat inca din primul sat in care am fost cat de curat isi tin oamenii in fata casei lor. Nu asteapta sa vina nimeni sa le faca curatenie, pentru ca ei stiu ca locul acela spune multe despre cat de gospodari sunt. Si ii vezi in fiecare seara maturand, barbati sau femei, bucatica de trotuar, asfaltat sau neasfaltat, care le trece prin fata locuintei. Dar noi? Numeri pe degetele unei maini blocurile din cartierele din oras unde nu vezi, in fata blocurilor, mormane de mizerii, peturi, hartii si tot felul de resturi menajere. Si, chiar si acele putine blocuri-exemplu, au , de obicei, tot un om de la tara, mutat la oras, care face curatenie pentru tot blocul in care locuieste, de rusinea lui. Suntem noi niste "domni de la oras"? Nicidecum, suntem produsul propriei ignorante. Nimic mai mult. Si exemplul meu este, poate, cel mai putin important. Avem alte si alte metehne, muuult mai daunatoare pentru noi, in primul rand, si pentru lumea in care traim.
Dar lucruri ieftine si frumos ambalate ne indeamna sa ne europenizam uitandu-ne prin mall-urile din alte tari si mimand viata din marile metropole.
... Prefer sa ma intorc, inca un moment, la farmecul satului sibian. . . Astazi, stand si contempland peisajul care mi se infatisa, am vazut cum soarele apunea ca o rana in spatele muntilor. Muntii, incantarea copilariei mele, nu ii mai vazusem de ceva vreme...
Din orice colt al Sibiului muntii se vad... Nu i-am vazut cu adevarat decat din fiecare sat prin care am trecut. Am revenit in Sibiu si m-am uitat dupa ei. Par atat de indepartati si de rupti de peisajul din oras!
... am fost intr-un sat la cativa km de Sibiu. De acolo se vedeau!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu