De Craciun

E dimineata de Craciun! O dimineata care niciodata nu e ca oricare alta, pentru ca are in ea ceva magic, ceva ce probabil ni s-a intiparit in suflet prea adanc cand eram copii pentru a mai schimba vreodata ceva. Si cum poate cineva sa renunte sa creada in Mos Craciun, cand inca din copilarie ne-a adus, an de an, daruri si dorinte implinite? Cum sa nu fie Craciunul cea mai calda si mai insufletita sarbatoare a noastra, cand el, Craciunul, ni-i aduce de fiecare data aproape pe cei dragi?

De Craciun, nu vreau niciodata sa renunt sa fiu copil. Si vreau sa simt an de an leaganul Pruncului Sfant in sufletul meu.

Trecand de orice tipare in care lumea ne incadreaza si, pana la urma, asta se intampla cu acordul nostru, chiar cred ca oamenii sunt mai buni, mai darnici, mai relaxati si mai frumosi de Craciun!

Ca in fiecare dimineata de Craciun, primul gand m-a dus la bradutul meu. Copil fiind, m-am trezit intr-o noapte de Craciun si m-am asezat langa brad, ghemuita in fotoliul de langa el. L-am privit atat de mult pana cand ochisorii au inceput sa se inchida si am adormit asa, langa el. M-a trezit mama, speriata ca nu stia unde sunt si, gasindu-ma, m-a strans in brate cu atata drag incat si azi ii simt acea imbratisare. E una dintre cele mai dragi amintiri ale copilariei mele!

Acum stau langa bradutul meu si regasesc in el parca trairile dragi de atunci. Si ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce imi este dat in viata! Ii multumesc pentru ca sunt inconjurata de fiinte pentru care si din partea carora simt dragostea adevarata, in toate felurile.

 In Ajun am fost cu oameni dragi mie, azi pornesc spre oameni dragi mie, ce poate fi mai frumos de Craciun?

Mai am ceva de adaugat: anul acesta a venit printre noi finutul nostru scump. Si acum ii vom fi alaturi la primul lui Craciun. Ii doresc din tot sufletul sa aiba toata dragostea si toata frumusetea pe care eu am adunat-o in zilele de Craciun ale copilariei mele si imi doresc sa ii fiu alaturi la cat mai multe asemenea momente magice!

Craciun cald si fericit tuturor!

Am gasit "Niste raspunsuri"- Mihaela Radulescu

Mihaela, iti multumesc!

Am gasit cu greu cartea ei si, cand am deschis-o, am avut, pentru inceput, senzatia aceea ca nu o mai pot lasa din mana. Asa ca am incercat din rasputeri sa citesc doar cateva pagini pe zi si totul a devenit un fel de ritual: pe parcursul a catorva zile din decembrie, de cate ori am avut un ragaz, am lasat colindele usor, in surdina, mi-am inchis telefonul mobil si am incercat sa caut, printre paginile cartii, niste raspunsuri sau niste intrebari. Intr-un cuvant, in cartea ta, Mihaela, m-am simtit "acasa".

Recunosc, am incercat, inca de la primele pagini, sa ghicesc cate din trairile descrise in carte le-a simtit Mihaela pe propria-i piele si cate "le-a furat" de la oameni din jurul ei. Apoi m-am intors la mine si am facut un exercitiu din a ma descoperi printre personaje. Am crezut ca am ghicit cateodata unde e ascunsa Mihaela si unde o pot gasi pe Oana. Apoi m-am indoit. Nu am ajuns la nicio concluzie clara, de cele mai multe ori, insa am facut, inconstient si cu sufletul deschis, exact ce sunt convinsa ca Mihaela isi doreste de la cititoarele ei: am incercat si, pe alocuri, am gasit in mine raspunsuri, fara sa stiu ca exista intrebari.

Cu siguranta Mihaela a mutat in mine multe dintre cuvintele pe care le-a scris in aceasta carte. Dealtfel, ca sa fiu sincera, prima data am admirat-o pe Mihaela cea de pe sticla pentru combinatia de feminitate, fermitate, incredere in sine si bun-gust care o defineste. Trecand peste acestea, insa,  imi plac teribil de mult femeile pentru care infatisarea ireprosabila si imbracamintea ultimul ragnet vin doar ca un ambalaj frumos al unei fiinte culte, inzestrate cu multa inteligenta si puternice. Asa ca Mihaela m-a cucerit definitiv nu prin infatisarea ei (desi niciodata cand o vedeam nu schimbam postul cel putin pana nu ii vizualizam pe indelete si admirativ costumatia), ci prin cateva cuvinte pe care le-am citit acum cativa ani intr-o revista, nu le-am uitat si le invoc de fiecare data cand am ocazia: "N-am linistea si rezistenta amantei, am slabiciunile si dezlantuirea femeii iubite, ca o apa curgatoare, numai intr-o singura directie.“

Intorcandu-ma la "niste raspunsuri", dincolo de felul atat de simplu si direct, dar totusi sofisticat cumva, cu care Mihaela ajunge la mine, am inteles inca o data ca, practic, suntem singurii fauritori ai temerilor noastre. De cele mai multe ori, traim adevarate drame doar pentru ca nu avem curajul sa intrebam sau sa ne intrebam si, mai mult decat atat, nu reusim sa gasim raspunsuri evidente, in noi sau in cei de langa noi.  Ori, daca le gasim, nu reusim sa le rostim. Din teama de necunoscut, din frica de a iesi din tipar sau poate doar din comoditatea cu care lumea asta a robotilor si a goanei nebune dupa bani, cariera, statut social ne face sa tratam lucrurile simple, insa vital de importante. Dureros de importante. Si apoi, cand ne oprim pentru o clipa, cand cautam raspunsuri, daca suntem corecti cu noi si nu trisam, ne trezim, de multe ori, ca am uitat sa mai traim pentru OMUL din noi si pentru cel de langa noi.

Cartea ta, Mihaela, nu a venit la mine, asa cum iti doreai, odata cu prima ninsoare. Desi i-am colindat zi de zi, abia in dupa-amiaza in care am terminat de savurat ultima pagina a cartii tale a nins pentru intaia oara. Desi, pentru ca e decembrie, inca de la primele pagini, cand enuntai aceasta dorinta a ta, imi imaginam deja ca voi zari pe fereastra dansul lenes al fulgilor. Ieri, insa, a nins! Si a fost numai bine pentru stratul subtire de liniste alba si cel stralucitor de dorinte pe care acum le asez incet, incet, in mine. Si, apropo de dorinte, la fel cum am asteptat prima ninisoare, acum astept momentul in care voi putea, la fel ca tine, sa gasesc cele mai arzatoare raspunsuri in ochii copilului meu. Pana atunci, insa, incerc sa le gasesc in copilul din mine, in femeia care sunt si in ochii omului iubit. 

M-am tot gandit, incercand sa-ti ghicesc sufletul printre randuri, daca te voi intalni vreodata si daca m-ai lasa sa iti pun o singura intrebare, care ar fi aceea. Si, cu siguranta, stiu ce te-as intreba: Cat trebuie sa mai astept pana sa citesc urmatoarea ta carte?

Datini de Craciun

Astazi mi-am permis un lux; m-am intors in timp. Si, asa cum ne cere datina, am inceput pregatirile pentru Craciun, ca orice om gospodar de-odinioara. Asa ca am lasat in urma orasul si am plecat spre unul dintre satele romanesti, in care traditia este acasa, pentru ca in acest an Craciunul sa ne prinda cu bucate de-ale noastre. Si in acest "ale noastre" incape o intreaga filozofie de viata.

In ultimii ani am fost tentati de tot ceea ce nu am avut inainte de momentul 1989. Tot ce a avut miros de nou, de "strain" ne-a starnit interesul si admiratia: de la ursuletii Haribo, guma Maoam si sapunul FA sau 8x4, pe care, cu mare grija, le drajmuiam dupa ce primeam un pachet din Germania, pana la  electronicele  marca Toshiba, gheata Titan Ice ("Alta viata!") sau papucii De Fonseca, toate devenite autohtone si ravnite gratie primelor reclame de la TV. Fiecare am tanjit dupa ele, toti ni le doream nu pentru ca reprezentau calitatea insasi, ci pentru ca, multa vreme, erau pentru noi, dar mai ales pentru parintii nostri, fructul interzis.

In ultima vreme, insa, am observat la cei din jurul meu si am perceput prin propriile simturi ceva: mi-e dor sa fiu "eu". Mi-e dor de tot ce inseamna copilarie, de tot ce reprezinta, pana la urma, perioada in care m-am dezvoltat ca fiinta umana pe acest pamant. Nu ma mai incanta un borcan cu forma deosebita si eticheta care imi incanta simturile prin coloritul sau modelul deosebit. Si, recunosc, pe vremea cand toate borcanele erau fara etichete si doar cu un celofan strans cu guma in jurul gatului, colectionam hartii de dulciuri straine. Le intindeam frumos si le miroseam multa vreme dupa ce dulciurile pe care le contineau fusesera mancate.

 Insa azi vreau doar castraveti asa cum ii pune de cand ma stiu bunica-mea! Mi-e dor de heciumpeci si de praijitura mea preferata din copilarie, numita "televizor", asa cum o facea mamaie, mai tare decat de orice bomboana sofistica de ciocolata belgiana sau de care o fi ea! Si as da orice sa am acum in fata mea dulceata de gutui cu nuca, tort de nuci, cremsnit facute de Mama-Ana.

Vrem sau nu, ne dorim sau nu, romanii se intorc la traditii...

Poate pentru ca astazi ne-am dat seama ca nu orice ambalaj frumos ne garanteaza calitatea continutului. Sau poate doar pentru ca iubim inconstient, fara niciun efort, dar din tot sufletul, tot ce ne reprezinta, chiar si atunci cand ni se pare ca "noi nu suntem la fel ca parintii nostri si, in niciun caz, nu ne asemanam cu ceea ce faceau si traiau bunicii nostri".

Astazi am fost la taiatul porcului... De cand am familia mea, compusa din mine si sotul meu, cred ca am cumparat de doua-trei ori doar  in sase ani si ceva  carne de porc. Pentru ca "nu e sanatos" si ne ingrasam. Pentru ca e total demodat, total gresit. Am facut chiar un ramasag cu mine insami ca sunt un om modern, nu barbar, motiv pentru care nu o sa gust macar din ale porcului. Si apoi, la un moment dat, am inceput sa simt tot ce simteam pe vremea cand, copil fiind, ai mei, in pragul sarbatorilor de iarna, taiau porcul: mirosul de carne sfarainda, soricul proaspat si jumerile rumene. Imediat m-am simtit din nou copil si acea parte a fiintei mele, moderna si, chipurile, plina de compasiune pentru orice act "barbar" s-a dus pe apa sambetei.

M-am uitam la acei oameni ai locului din jurul meu care, cu maiestrie si cu multa indemanare, transau, preparau, macinau. Mi-a trecut prin cap idea ca au mult sange rece acesti oameni. Apoi am mancat si eu. Si mi-a placut, chiar daca mi-a cazut, cumva, greu. Pentru ca nu mai eram obisnuita. Si pentru ca imi starnise, la inceput, tot acest tablou, sentimentul de mila pentru animalul sacrificat si, de asemenea, de razvratire pe cei care, lipsiti de orice sentimente, au fost autorii acestui sacrificiu.

Intre timp am ajuns acasa. Frigiderul imi este plin de carne si cumva, in sufletul meu, totul in jur imi da de inteles, mai mult parca decat in orice alt an, ca se apropie Craciunul. Din copilarie imi pare ca nu am mai simtit atat de tare Craciunul!

Sunt doar un om, crescut in datina romana, modernizat peste noapte, dar cu nostalgia pe care orice om o are in fata propriilor sale trairi ale copilariei!

 Imi amintesc acum de chipul acelor oameni de la tara, pe care i-am intalnit azi: rosii in obraji, hotarati in gesturi si atat de precisi in miscari. Toata infatisarea lor sugera cu claritate un lucru: stateam in fata unor oameni sanatosi, in deplin echilibru cu propria lor persoana, care abia asteapta Craciunul, asa cum il stiu de la mosii si stramosii lor.

Si eu sunt rumena in obraji, de obicei. Am un fard scump, care imita cu foarte mare precizie culoarea naturala.Culoare pe care, natural,  nu o mai am de cand eram mica. Dar cu fardul meu ma simt naturala si adaptata la viata de zi cu zi!

Azi, insa, pentru ca am fost la tara, nu m-am fardat in niciun fel. M-am imbracat doar cu aminitirie unei copilarii de care nu vreau sa ma dezic, pentru ca ar insemna sa ma neg singura. Asa ca am lasat la o parte masca de zi cu zi.

Am ajuns acasa. Sunt obosita, am mancat mai mult decat mi-am dorit. Ma uit in oglinda. Hmmm... Sunt rosie in obraji!

Afara ploua... si eu vreau sa ninga!!!!

Cu greu imi trece greata si nu, nu sunt, din pacate, gravida. E de la dezgustul pe care il simt fata de ceea ce se intampla in tara asta... Am fost din nou naiva, crezand ca romanii au inteles ceva. Sau poate am avut dreptate, dar au furat ei mai mult decat am votat noi. Vreau sa fiu optimista si totusi, mi-e teama ca asta nu o sa aflam vreodata.

Am adormit acum doua seri fericita ca Romania are o sansa reala, dupa multi ani. M-am trezit. AFARA PLOUA. Prima data nu am inteles, dar a devenit totul clar pe masura ce la tv vedeam cum un cosmar devine realitate. Pentru ca eu asta am simtit si inca simt fata de idea ca inca 5 ani sa fim reprezentati de un om ranchiunos, egoist si cu o imagine care pe mine una nu ma reprezinta. Nu mi-au placut manelele niciodata si nici dupa OTV nu m-am dat in vant.

Am facut politica in ultimii ani numai in fata televizorului sau in discutiile cu diverse persoane. Nu activ, ca de asta m-am convins. Trebuie sa ai un anumit fel de a fi ca sa rezisti. Am crezut ca e o datorie morala sa votezi in cunostinta de cauza, sa te intereseze soarta tarii, nu doar propria soarta. DAR pana aici!

Abia astept sa pot sa ma dezbrac de tot ce inseamna a fi cetatean responsabil si sa devin un om egoist, care traieste in lumea lui frumoasa, desi ingusta. Pana la urma, politica asta nu e decat un fleac! Si te pomenesti ca daca mai continui sa am idei in acest sens, poate ma trezesc si cu o palma peste fata! Gata, trebuie sa am grija ce, unde, cand si cu cine vorbesc de acum. Doar avem un presedinte care ne asculta. Nu, nu e gluma, chiar ne asculta! Asa ca "ciocu` mic".

Nu mai vreau sa gandesc. Vin sarbatorile. O sa ascult colinde si iar colinde. Voi cauta si cateva filme de familie, din acelea care se termina cu "happy-end" si in care nu se dezbat decat chestiuni de suflet.

Si, da, ASTEPT SA NINGA! Pana atunci, inca mai ploua...

LA MULTI ANI, TARA MEA DRAGA! Sper ca de azi sa nu mai iei nicio palma!

Pentru prima oara in viata mea, am fost la Bucuresti de 1 decembrie. Si am fost la Arcul de Triumf. Si m-am simtit atat de romanca!!!

Cred ca am mai scris, am fost crescuta - si sunt mandra ca asa a fost - sa fiu mandra de tara mea, de graiul meu, de tot ce este romanesc. Si, atat de puternic mi-au intiparit ai mei romanismul in sange, incat imi va fi toata viata imposibil sa fac altceva decat sa imi iubesc tara! Sa ma bucur sau sa ma tem pentru ea.

Astazi am vazut multi, multi romani cu suflet de roman. Am simtit fiori vazand parada, m-am bucurat intre ai mei si mi-am imbratisat cu toata fiinta tricolorul! Am plecat de la Arcul de Triumf gandindu-ma ca suntem un popor frumos si stim sa ne bucuram de ziua noastra!

Sunt multe de facut in tara asta. Si multe trebuiau deja facute si nu s-au facut, dar ceea ce trebuie sa intelegem, cu totii, este ca avem datoria sa fim uniti si sa nu ne negam trecutul si istoria.

Ajunsa in fata televizorului, am vazut ca la Timisoara ura si resentimentul unora au stricat ziua nationala. Invrajbirea aceasta, pe care unii si aceiasi oameni o sadesc in inimile romanilor, este rusinoasa. Timisoara e un simbol al libertatii noastre, iar politicienii nostri au dorit sa il foloseasca astazi ca sa ne speriem, sa ne infioram si sa ne simtim altfel decat intr-o democratie. E rusinos, e josnic! Apoi am vazut ca si in alte orase ale tarii oamenii au fost indemnati sa iasa in strada.

Nu am dorit sa mai scriu despre politica din cauza dezamagirilor mele personale. Nu mai doresc sa fac politica, sa fiu implicata in viata activa a unui partid. INSA nu sunt oarba, nu sunt surda si am si eu un vot pe care o sa mi-l exercit si acum, iar asta o fac in cunostinta de cauza.

Nu am avut in viata mea antipatii politice, ci doar idei si oameni care mi-au placut sau nu mi-au placut. Si, daca un politician care nu facea parte din partidul si doctrina in care cred mi s-a parut la un moment dat ca are dreptate, i-am dat dreptate.

DAR acum vad zi de zi cum un om imi nimiceste tara, o imparte, o rupe, o batjocoreste, rade de ea si ii da o palma ! O palma peste obraz de copil. Vad un om incrancenat, bolnav de putere, inconjurat de oameni falsi si necizelati, care ii creeaza iluzia ca are dreptate in tot ceea ce face. Si oamenii acestia, impreuna, ne spun noua, romanilor, sa ii lasam si mai departe sa ne conduca, pentru ca ceilalti sunt rai. Nu ne spun cum sunt ei, cum ne pot ajuta, nu ne spun ce au facut pentru noi. Nu ne explica de ce o tiganca este imputita, de ce seful statului are voie sa conduca beat la volan, de ce presedintele da intr-un copil si apoi da vina pe el: "Poate o fi facut ceva copilul. O fi injurat, NU STIU...".

Am vazut astazi doua Romanii. Una a unitatii, a frumusetii de a fi roman in propria tara, de ziua ta. Alta, a haosului. Si nu mi-a placut, dle Presedinte! Sper ca peste o saptamana sa raman intr-o Romanie a BUNULUI-SIMT, a BUNEI INTELEGERI si a BUNULUI GUST!

Dvs., dle Presedinte - caci din respect pentru tara asta nu pot sa va numesc decat astfel - VETI RAMANE DOAR O PALMA PE FATA ROMANIEI!

Ma duc la vot! Si, cu mandrie de roman, voi vota cu un om care arata, se poarta si simte ca un presedinte al unei tari minunate, al tarii MELE!!!

Molto, gran` impressione - Romulus Vulpescu

A trecut (prea) multa vreme de cand am uitat sa ma mai bucur in cel mai frumos timp liber de o seara de duminica: mergand la teatru. Asa ca am profitat de ocazia de a ma reintalni cu mari actori ai teatrului romanesc si mi-am simtit din nou sufletul inalt vizionand piesa MOLTO, GRAN` IMPRESSIONE, intr-o distributie de zile mari, pe scena Teatrului I.L.Caragiale: Mircea Albulescu, Ileana Stana Ionescu, Ilinca Goia, Monica Davidescu, asta ca sa ii enumar pe cativa dintre ei.

Si a fost, intradevar, o seara de neuitat! Cu o piesa clasica, povestind despre inceputurile teatrului romanesc, presarata cu momente de umor si dramatism si, de asemenea, plina de talc.

E uimitor cum actorii te determina ca, intr-o secunda, sa treci de la rasul spumos la reflectia adanca! Si apoi, e o binecuvantare sa vezi actorii nostri de aur, alaturi de colegii lor mai tineri. O impletire de experienta cu prospetime, de relaxare cu emotie intr-un decor al anilor 1800.

Pana la urma insasi viata este o piesa de teatru, fiecare jucam un rol principal in propria piesa si multe, multe roluri, mai mult sau mai putin importante, in piesele celor din jurul nostru. Paradoxal, insa, intelegem mai bine ceea ce se petrece pe scena cand suntem doar spectatori si, de mult prea multe ori, uitam rolul pe care il jucam in propria viata.

A fost o piesa cu adevarat minunata si, daca actorii s-ar fi costumat in hainele vremurilor noastre, textul ar putea sa ramana acelasi si lucrurile sa se fi petrecut in prezent. Actuala si clasica, pentru ca de cand ne stim acest popor a avut un talent deosebit de a considera ca tot ce e strain e mai bun decat ceea ce este romanesc. De cand suntem incercam sa ii imitam pe altii si sa ne ignoram propriile valori. Avem un talent innascut pentru asta!

Mi-am promis ca de acum inainte orice intalnire cu capitala sa insemne si o intalnire cu teatrul. Sper sa reusesc, daca nu singura pierdere este, cu siguranta, a mea!