Astazi mi-am permis un lux; m-am intors in timp. Si, asa cum ne cere datina, am inceput pregatirile pentru Craciun, ca orice om gospodar de-odinioara. Asa ca am lasat in urma orasul si am plecat spre unul dintre satele romanesti, in care traditia este acasa, pentru ca in acest an Craciunul sa ne prinda cu bucate de-ale noastre. Si in acest "ale noastre" incape o intreaga filozofie de viata.
In ultimii ani am fost tentati de tot ceea ce nu am avut inainte de momentul 1989. Tot ce a avut miros de nou, de "strain" ne-a starnit interesul si admiratia: de la ursuletii Haribo, guma Maoam si sapunul FA sau 8x4, pe care, cu mare grija, le drajmuiam dupa ce primeam un pachet din Germania, pana la electronicele marca Toshiba, gheata Titan Ice ("Alta viata!") sau papucii De Fonseca, toate devenite autohtone si ravnite gratie primelor reclame de la TV. Fiecare am tanjit dupa ele, toti ni le doream nu pentru ca reprezentau calitatea insasi, ci pentru ca, multa vreme, erau pentru noi, dar mai ales pentru parintii nostri, fructul interzis.
In ultima vreme, insa, am observat la cei din jurul meu si am perceput prin propriile simturi ceva: mi-e dor sa fiu "eu". Mi-e dor de tot ce inseamna copilarie, de tot ce reprezinta, pana la urma, perioada in care m-am dezvoltat ca fiinta umana pe acest pamant. Nu ma mai incanta un borcan cu forma deosebita si eticheta care imi incanta simturile prin coloritul sau modelul deosebit. Si, recunosc, pe vremea cand toate borcanele erau fara etichete si doar cu un celofan strans cu guma in jurul gatului, colectionam hartii de dulciuri straine. Le intindeam frumos si le miroseam multa vreme dupa ce dulciurile pe care le contineau fusesera mancate.
Insa azi vreau doar castraveti asa cum ii pune de cand ma stiu bunica-mea! Mi-e dor de heciumpeci si de praijitura mea preferata din copilarie, numita "televizor", asa cum o facea mamaie, mai tare decat de orice bomboana sofistica de ciocolata belgiana sau de care o fi ea! Si as da orice sa am acum in fata mea dulceata de gutui cu nuca, tort de nuci, cremsnit facute de Mama-Ana.
Vrem sau nu, ne dorim sau nu, romanii se intorc la traditii...
Poate pentru ca astazi ne-am dat seama ca nu orice ambalaj frumos ne garanteaza calitatea continutului. Sau poate doar pentru ca iubim inconstient, fara niciun efort, dar din tot sufletul, tot ce ne reprezinta, chiar si atunci cand ni se pare ca "noi nu suntem la fel ca parintii nostri si, in niciun caz, nu ne asemanam cu ceea ce faceau si traiau bunicii nostri".
Astazi am fost la taiatul porcului... De cand am familia mea, compusa din mine si sotul meu, cred ca am cumparat de doua-trei ori doar in sase ani si ceva carne de porc. Pentru ca "nu e sanatos" si ne ingrasam. Pentru ca e total demodat, total gresit. Am facut chiar un ramasag cu mine insami ca sunt un om modern, nu barbar, motiv pentru care nu o sa gust macar din ale porcului. Si apoi, la un moment dat, am inceput sa simt tot ce simteam pe vremea cand, copil fiind, ai mei, in pragul sarbatorilor de iarna, taiau porcul: mirosul de carne sfarainda, soricul proaspat si jumerile rumene. Imediat m-am simtit din nou copil si acea parte a fiintei mele, moderna si, chipurile, plina de compasiune pentru orice act "barbar" s-a dus pe apa sambetei.
M-am uitam la acei oameni ai locului din jurul meu care, cu maiestrie si cu multa indemanare, transau, preparau, macinau. Mi-a trecut prin cap idea ca au mult sange rece acesti oameni. Apoi am mancat si eu. Si mi-a placut, chiar daca mi-a cazut, cumva, greu. Pentru ca nu mai eram obisnuita. Si pentru ca imi starnise, la inceput, tot acest tablou, sentimentul de mila pentru animalul sacrificat si, de asemenea, de razvratire pe cei care, lipsiti de orice sentimente, au fost autorii acestui sacrificiu.
Intre timp am ajuns acasa. Frigiderul imi este plin de carne si cumva, in sufletul meu, totul in jur imi da de inteles, mai mult parca decat in orice alt an, ca se apropie Craciunul. Din copilarie imi pare ca nu am mai simtit atat de tare Craciunul!
Sunt doar un om, crescut in datina romana, modernizat peste noapte, dar cu nostalgia pe care orice om o are in fata propriilor sale trairi ale copilariei!
Imi amintesc acum de chipul acelor oameni de la tara, pe care i-am intalnit azi: rosii in obraji, hotarati in gesturi si atat de precisi in miscari. Toata infatisarea lor sugera cu claritate un lucru: stateam in fata unor oameni sanatosi, in deplin echilibru cu propria lor persoana, care abia asteapta Craciunul, asa cum il stiu de la mosii si stramosii lor.
Si eu sunt rumena in obraji, de obicei. Am un fard scump, care imita cu foarte mare precizie culoarea naturala.Culoare pe care, natural, nu o mai am de cand eram mica. Dar cu fardul meu ma simt naturala si adaptata la viata de zi cu zi!
Azi, insa, pentru ca am fost la tara, nu m-am fardat in niciun fel. M-am imbracat doar cu aminitirie unei copilarii de care nu vreau sa ma dezic, pentru ca ar insemna sa ma neg singura. Asa ca am lasat la o parte masca de zi cu zi.
Am ajuns acasa. Sunt obosita, am mancat mai mult decat mi-am dorit. Ma uit in oglinda. Hmmm... Sunt rosie in obraji!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu