Am fost intrebata de curand de unde am atata optimism, judecand dupa postarile de pe acest blog. Am suras si am stat sa ma gandesc. Sunt un om ca oricare altul, cu impliniri si neimpliniri, cu perioade mai bune sau mai rele. Nu sunt nici pe departe pe cat de optimista as vrea sa fiu, dar stiu sigur ca incerc sa iau mereu din viata partea ei frumoasa si sa o accentuez atunci cand se poate sau cand simt ca asa trebuie sa fac.
E plina lumea, spatiul virtual sau mai putin virtual, de oameni care aduc in fata tot ce e mai rau si mai impovarator. Asa ca nu fac decat sa incerc sa echilibrez o balanta, pentru ca sunt convinsa si sper sa raman asa ca viata are atatea parti frumoase pe care e de ajuns sa le observi ca sa poti trece de tot ce e rau si urat.
Cand scriu, de multe ori mai mult decat cand traiesc, ma gandesc la frumosul din oameni si din jurul meu. Si pun accent pe partea pozitiva, pentru ca doar gandind ceva urat sau rau despre o persoana sau un subiect e suficient sa te faca sa te simti impovarat de acel "urat". Si cui foloseste? Per a contrario, vazand partea plina a paharului, indiferent in ce stare esti, te poti simti bine. E un exercitiu simplu pe care l-am deprins singura, jucandu-ma de-a scrisul inca din primii ani ai copilariei, cand tineam un jurnal si acolo adunam, inconstient, doar lucrurile frumoase.
Candva, o persoana draga mi-a spus ca i se pare ca ma prefac mult si ca nu sunt ceea ce par. M-a durut tare in acel moment, am indepartat-o din viata mea pentru ca asa a dorit ea sa se intample, insa acum, judecand detasat, ma gandesc cat de naiva a fost. Toti zambim cateodata fara ca acel suras sa reflecte si o stare interioara, dar nimeni nu se simte rau cand o face. Cu totii ne schimbam, ne transformam zi de zi, in raport cu noi si cu tot ce ne inconjoara, pentru ca asta e viata. O continua transformare. Eu nu fac decat sa incerc sa duc tot ce traiesc intr-un plan cat mai frumos. Cuvintele ma ajuta, natura ma inspira si ma invita sa vad cat de mica sunt intr-o lume de necuprins si cat de usor e sa ating o iluzie de ideal, privind prin fereastra camerei mele, dintr-un bloc prafuit, dintr-o margine de oras, dar care sta in puterea mea sa o vad frumoasa sau gri.
Iubesc viata, ador sa dansez si sa ascult muzica, pentru ca muzica ma transpune acolo unde mi-e sufletul, indiferent de lumea materiala. Imi iubesc copilaria si oricand gasesc in ea toate resursele necesare de a spera, de a visa, de a crede ca tot ce e mai bun in lumea asta mi se va intampla intr-o zi. Si nu ma tem ca acea zi nu va veni, de cele mai multe ori. Sau, daca ma tem - caci pana la urma sunt doar un om - e de ajuns sa stau cateva clipe singura si regasesc in mine tot ce am nevoie ca sa o iau iarasi spre optimism. Pana acum nimic nu m-a descumpanit indeajuns de tare incat sa nu mai sper. Si atat. Si mai fac ceva. Din cand in cand, scriu ceea ce simt...
Pana la urma, oricat e viata de gri ori oamenii din jur neintelegatori sau nepasatori la toate incercarile tale, :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu