In spatele unui zambet

Stau si ma gandesc cateodata ce inseamna sa fii tu insuti. Cat de mult reusim sa fim asa cum ne dorim in fiecare zi a vietii noastre si cat nu suntem asa de teama de a nu-i rani pe cei de langa noi. Si cum e mai bine.

Un om care este asa cum simte ca vrea sa fie, e adeseori catalogat drept rau, egoist, chiar inadaptat. Pentru ca are curajul de a nu ne minti? Oare ne ascundem toti in spatele ideii ca este cel mai bine sa parem a fi ceea ce se asteapta cei din jur sa fim? Oare o masca e solutia?

Cand vanzatoarea de la magazinul din coltul strazii ne intampina cu un zambet larg, o catalogam drept o persoana care stie sa isi faca meseria, prin faptul ca ne intampina cu caldura si astfel devenim mai receptivi la marfa ce se vrea a fi vanduta sau pur si simplu, hotarati fiind asupra achizitie ce ne-o dorim, zambetul vanzatoarei devine o garantie in plus ca alegerea e buna. Or poate doar ne face pentru moment sa ne simtim importanti, intr-o zi care posibil ca pana in acel moment nu a curs chiar cum ne-am dorit. Si totusi, oare daca am stii ca acel zambet ascunde un om aflat intr-o perioada grea a vietii sale, cum ni s-ar parea acel zambet? Ne-ar mai multumi? Am mai considera, din egoism, ca omul ce ne zambeste e dator sa o faca, ca zambetul ni se cuvine?

Asa se intampla mereu si mereu in fiecare zi. Primim si dam zambete din politete, ce ascund problemele si dezamagirile fiecaruia dintre noi. Oare de ce vedem in aceasta masca pe care o purtam cu totii o necesitate pentru a fi perceputi drept sociabili, placuti, bine educati etc? De ce nu riscam decat cu cei mai apropiati ai nostri sa fim noi insine- si nici cu ei oricand, de teama de a nu-i rani, de parca teama aceasta ar tine loc de fericire a noastra... De ce a minti in acest fel e o datorie sociala, insa a aborda o atitudine contrara a ceea ce simtim, in alte imprejurari, inseamna tradare, prefacatorie? De ce sa nu fim noi si atat? Cum poate fi corect sa ne prefacem ca ne e bine in fata oamenilor pe care ii intalnim, daca nu ne este? 

Cu cat inaintez in varsta, incep sa realizez ca adultii folosesc la scara larga si chiar ca pe o forma de politete tocmai ce, copii fiind, invatam ca nu e frumos: minciuna. Minciuna ca forma de a crea o imagine despre noi care in realitate nu exista, doar pentru ca cel de langa noi, crezand ca masca e reala, sa fie multumit.

Daca azi sunt trista sau ma simt neimplinita, trebuie sa zambesc si sa transmit un fals semnal lumii, dar, in acelasi timp, sa condamn minciuna? Pentru ce aceasta risipa de energie? E lumea mai buna daca ma mint ca e asa? Si daca intr-o zi toti ne-am preface, in acelasi timp, ca ne este bine, inseamna ca asa ne este? Nu e mai normal si mai firesc sa nu facem rabat in drumul nostru spre fericire si zambetul nostru sa reflecte starea noastra interioara? Cu siguranta e mai greu, dar nu e mult mai corect sa fim noi insine zi de zi?

Bieti actori...