Politicianul preferat: ADRIAN NASTASE

Pentru unii, sa iti exprimi optiunea fata de un politician, mai ales cand, din motive murdare si egoiste, este blamat chiar si de oameni din acelasi partid, este un act de curaj. Pentru mine, este o onoare sa recunosc: politicianul care ma reprezinta este Adrian Nastase. De ani de zile ii urmaresc activitatea politica, ii citesc cu mare interes scrierile. Ceea ce gandeste si, mai ales, felul in care actioneaza sau reactioneaza, dupa parerea mea, e la nivel de arta. Etichetele ce ii sunt puse, de media "impartiala" si chiar si de colegi politicieni sunt ieftine, mult prea ieftine, in opinia-mi, pentru ceea ce a facut omul politic Adrian Nastase de-a lungul timpului.

Cu ani in urma, cand incercam sa invat ceva despre a face politica si ma loveam de realitatea care ma contrazicea de fiece data, m-a luminat tot Adrian Nastase. Mi-a ramas intiparit in minte si am incercat de atunci sa pun in practica spusele lui: "In politica, nu te poti realiza decat in cadrul unei echipe". Datorita acestor cuvinte, cred si azi ca am reusit, pentru etapa in care ma aflu, sa fac un prim, timid pas spre politica. A fost un pas care la prima vedere m-a costat scump, insa as proceda la fel si voi ramane fidela principiilor mele, chiar cu riscul unor mici "esecuri".

Dar nu despre mine voiam sa scriu. Azi, politicianul meu preferat se afla intr-un moment de rascruce. Sau, ca sa fiu foarte sincera, cred ca partidul se afla intr-un impas, pentru ca pierderea ar fi mult mai mare pentru partid, daca Adrian Nastase nu se va reintegra, decat pentru partid.
Sa ma explic: doctrina social-democrata ma reprezinta, fara indoiala. La fel si partidul care ii promoveaza valorile, insa nu si toti politicienii din acest partid.

Nu doresc in acest articol sa trec in revista realizarile lui Adrian Nastase. Nici sa ii fac propaganda de dragul de a demonstra ca am curajul sa spun tare si raspicat ceea ce cred, in contextul in care multi sau majoritatea se feresc sa o faca in aceste zile. Insa cred ca azi nu este doar in interesul meu ca admiratoare a omului politic Adrian Nastase, nici macar doar in interesul PSD-ului ca acesta sa revina in prim-planul politicii romanesti, acolo unde ii este locul. Dar cred, sincer, cu tarie, ca Romania are nevoie de Adrian Nastase. Si, pentru ca imi iubesc tara inainte de orice alta optiune personala, sper sincer si naiv ca cei ce maine vor da un vot, o vor face dupa o analiza "la rece", iar nu dupa reguli date de jocuri murdare de culise.
"Partidul meu de astazi se cheama Romania" N. Titulescu

"Nu-i roman ca banateanu`, banatean ca lugojanu`"

...asa spune o veche zicala din urbea mea natala...

Azi locuiesc in Sibiu, dar inca mai locuiesc uneori, in visele copilariei, in Lugojul meu. Si azi sunt nostalgica...

Copilaria imi este cea mai de pret comoara, pe care o port cu mine peste tot si a carei amintire ma face mereu sa constientizez ce frumoasa e viata! Iar printre darurile cele mai frumoase ale copilariei Lugojul e "fruncea". Acolo au ramas primii mei pasi, acolo l-am descoperit pe Mos Craciun, care mi se parea ca seamana izbitor cu tata si despre care i-am spus mamei, pe furisi, ca are pantofii lui. Tin minte ca eram tare confuza, gandindu-ma ca Mos Craciun nu poate sa fure. Acolo l-am pandit si pe iepuras si multa vreme am cautat prin casa vreun indiciu despre cum o fi intrat in camera mea, pentru ca darurile le-am gasit, dar pe iepuras nu am izbutit sa il vad. In Lugoj am invatat sa am prieteni, am mers la "gradi" si dupa cateva zile "epuizante" am ajuns la concluzia ca vreau si eu cateva zile libere. Mare mi-a fost dezamagirea cand ai mei mi-au spus ca la gradinita nu iti poti lua zile libere, ca asta se va intampla doar cand voi munci, pana atunci ma pot multumi doar cu vacantele, pe care nu mi le pot programa singura.

In Lugoj am stiut pentru prima oara ce inseamna "acasa", m-am simtit iubita, rasfatata, protejata, de ai mei, de Mama Ana si de nenea Joldes, oamenii care mi-au vegheat cu caldura copilaria. Si fara de care nu credeam ca voi invata vreodata sa traiesc. Dar viata m-a dus pe alte meleaguri, pe care acum le simt "acasa", dar cand imi inchipui cea mai sincera perioada din viata unui om, Lugojul e leaganul sufletului meu de copil.


Intorcandu-ma peste ani in locul in care am vazut pentru prima oara lumea , am gasit un mic orasel, mult mai mic decat in amintirile mele. Parcul in care ma jucam, strada pe care am stat, gradinita, scoala, tot orasul l-am vazut altfel, de parca, spalat de Timis, orasul intrase la apa. Dar farmecul lui, maretia din visul copilariei a ramas si va dainui peste ani in ochii mei de copil.

Traind in primii ani ai vietii mele la un pas de Timis, mi-a ramas pentru totdeauna, ca un instinct primar, nevoia de apa curgatoare. In nimic din natura nu imi gasesc linistea ca atunci cand aud un rau in preajma-mi.

Am parasit orasul natal de mai bine de 15 ani, dar am ramas acolo si am luat cu mine o parte din el. Pentru ca exista locuri si fapturi sortite uitarii, dar sunt si locuri si fiinte binecuvantate, in care te doresti invesnicit.

"Pana la capat cu poporul meu, asa sa ma ajute D-zeu!

De cand ma stiu, am fost mandra ca sunt romanca. In copilarie, mai ales, simteam si vedeam in jurul meu oameni mandrii de tara lor. Chiar daca perioada comunista avea multe, multe parti rele, prin greutatea acelor vremuri oamenii probabil ca simteau nevoia de unitate si erau altfel, pastrau cu sfintenie valori ale romanismului. Si simtul civic era mult mai dezvoltat. Traind "la bloc", vecinii se ajutau intre ei, aveau grija sa pastreze imprejurimile in curatenie, exista acel interval denumit "ora de liniste" in care chiar se pastra linistea, respectul fata de celalalt exista, se cultiva, se intretinea in permanenta.

Tin minte cu cata bucurie intampinam noi, cei mici, curatenia de primavara sau pe cea de toamna, cand adunam impreuna frunzele uscate sau putinele gunoaie care mai tronau prin zona verde a blocului, cum ajutam cum puteam, fiecare, la pusul rasadurilor primavara, la sadirea unui pom (aveam fiecare dintre copii pomul nostru, plantat de noi, pe care il ingrijeam fiecare cum puteam mai bine).

Am facut aceasta intoarcere in timp nu pentru considerente de ordin emotional, ci din dorinta de a incerca sa reinviu, in constinta cui va trece peste aceste randuri, simtirea romaneasca a acelor vremuri.

Pentru ca majoritatea celor pe care ii cunosc acum par oarecum consternati cand ma aud vorbind de sentimente patriotice si multi dintre ei ma intreaba daca sunt eurosceptica, incerc sa le raspund sau sa imi raspund...

Faptul ca Romania este membra a UE este un castig imens pentru tara. A fi, insa, membru UE nu inseamna, in opinia-mi, a-ti pierde identitatea ca natie. Fiecare stat membru UE este parte a unui intreg, insa prin unicitatea specifica fiecarei tari, se aduce un plus de valoare intregului. Asa vad eu lucrurile, nicidecum ca vom ajunge sa fim europeni si atat.

Romania si romanii au multe de oferit. Romania este o tara frumoasa, plina de traditii, de istorie, insa romanii, dornici de a fi europeni, dornici de a fi liberi, au uitat sa isi mai spuna ca, inainte de toate, sunt ROMANI. Majoritatea dintre ei merg mai departe, pana la a-si nega identitatea cand ajung pe meleaguri straine. Si asta doar pentru ca imaginea Romaniei prin media nationala si internationala a ajuns din ce in ce mai urata.

Cine e de vina? Coruptie, birocratie, toate acele metehne pe care media le prezinta ca si cand s-au nascut aici, pe meleaguri mioritice, exista, in mai mica sau mai mare masura, in fiecare stat. Insa, cand vrei sa privesti doar jumtatea goala a paharului, imaginea care rezulta din aceasta optica negativista nu poate fi decat una dezolanta, nu si reala.

Cu bune si cu rele, romanii ar trebui sa redevina purtatori ai traditiilor, ai partii frumoase care inseamna Romania. Sa nu uitam ca orice om se simte cel mai bine acasa, iar pentru noi "acasa" inseamna "Romania", oriunde am fi.

Nu pot decat sa mai adaug, asa cum scria Adrian Paunescu:

"Pana la capat cu poporul meu,

Asa sa ma ajute Dumnezeu!"

Adrenalina din viata mea, altfel azi decat ieri

Ma gandesc, de multe ori, cat de schimbatoare este fiinta umana. Si ma voi lua pe mine drept exemplu. In copilarie, eram "viteaza", imi placea tot ce era periculos, ce parea greu de realizat. De la escaladarea unui munte pe calea cea mai periculoasa, la datul pe leagan "peste cap" si tot soiul de asemenea experiente.

Cu timpul, am inceput sa renunt incet, incet la tot ce nu imi permite sa am controlul absolut asupra mea. Nu ma mai tenteaza de mult "sporturile extreme" si am observat asta cel mai bine in concediul acesta. Ajunsi pe litoral, ne-am impartit, inca din primele zile, in doua tabere cu activitati diametral opuse: unii dornici de "senzatii tari", care au experimentat sau s-au aratat dornici de a experimenta tot ce se putea in aceasta materie: parasutism deasupra marii - sau cum se va numi -, skyjet, cele mai periculoase tobogane din parcul de distractii etc. Si ceilalti, grup in care ma incadram si eu, desigur, pentru care a simti pamantul sub picioare si a se relaxa erau singurele "distractii".

Acum stau si ma intreb cand m-am schimbat atat de mult si de cand am devenit atat de precauta. De cate ori ma chema cineva sa particip la o activitate in care adrenalina isi facea de cap, ripostam :"am venit sa ma relaxez, nu sa ma stresez aici"... De unde inainte vreme gaseam cu cat era ceva mai periculos mi se parea mai tentant, tot ce e tentant mi se pare fara sens.

Si totusi, se spune ca fiinta umana nu se schimba fundamental niciodata. Judecand dupa aceasta, inseamna ca mi-am schimbat doar modul de a cataloga lucrurile periculoase pentru care merita sa risti de cele care azi mi se pare mai de graba absurde.

Acum provocator mi se pare sa castig un proces care nu pare sa aiba sorti de izbanda sau sa conving un client ca ceea ce vreau eu sa fac in dosarul sau este abordarea corecta, nu sa traiesc pret de minute bune gandindu-ma sa nu cad sau cum sa ajung iar sa ma simt "in siguranta".

Vorba unei colege, la cata adrenalina este zi de zi in profesia de avocat, macar in concediu sa ne odihnim si noi. In plus, mai fac si politica...