Domnului profesor, cu recunostinta...

Orice student are, in anii aceia frumosi si plini de idealuri, materia preferata si, evident, profesorul preferat. Nu am facut nici eu exceptie de la aceasta regula nescrisa si in anul 3 de facultate am decis ca imi place in mod deosebit dreptul penal. Au urmat cursuri pe care abia le asteptam si seminarii la care nici nu ma gandeam cumva sa nu fiu prezenta, apoi cercul de drept penal, publicatii, alegerea temei pentru lucrarea de diploma din aceeasi materie, apoi studii aprofundate si, evident, ma vedeam o viitoare tanara avocat, cu specializare pe drept penal. Dar elanul meu de la inceput s-a cam domolit in momentul in care, cu inca 3 asociati, toti barbati, eu, la inaltimea mea impresionanta de 1,60 m , am ajuns la concluzia ca arat oarecum ridicol sa apar niste persoane care mai de care mai cu antecedente penale... A fost o greseala de abordare, nu stiu din ce motiv am simtit nevoia sa fac in pas inapoi in directia asta - adica stiu, dintr-un soi de prejudecati - si asa am ramas doar cu amintirea ca a fost o vreme cand devoram dreptul penal si, indraznesc sa recunosc, ma cam pricepeam sa fac asta.

Am plecat din facultate cu promisiunea ca voi scrie pentru revistele de specialitate, promisiune pe care le-am facut-o atat dlui profesor Badila Mircea, cat si dlui asistent al sau Popescu Titus...

Anii au trecut, promisiunea mea am purtat-o cu mine si din cand in cand mi-am redeclarat-o, insa nu s-a materializat pana acum... Apoi, pe cand deveneam avocat definitiv, am aflat ca dl Titus Popescu nu mai e. Cu cativa ani doar mai mare decat mine, dar devenit deja unul dintre cei mai apreciati judecatori si fara indoiala un om facut parca pentru a preda si a te provoca sa gandesti, sa citesti, sa cauti varianta ta de a vedea lucrurile in ceea ce se numeste matematica dreptului, cu o familie frumoasa si un viitor care ar fi fost cu siguranta de rasunet, mi-a dat senzatia ca a reusit sa realizeze in putinii ani pe care i-a trait cat altii intr-o viata si inca pe atat... Insa tot dureros de nedreapta va ramane plecarea lui.  Mi-am promis ca o sa scriu pentru ca el a fost primul care m-a indrumat sa o iau in aceasta directie si primul articol trimis la Revista de Drept Penal mi-a fost si publicat, spre marea mea bucurie si uimire deopotriva. Viata, insa, iarasi m-a dus pe alte carari si nu am reusit decat sa strang din articolele publicate de dl Titus si pasul urmator, de a alege despre ce sa scriu, nu l-am mai facut.

Acum cateva zile am aflat ca dl profesor Badila este foarte grav bolnav...Azi am aflat ca deja s-a stins... Am avut pana acum doua repere importante si am ramas doar cu promisiunea pe care am facut-o candva ca n-am sa las anii de facultate sa fie doar un inceput si o sa continui ceva macar din ceea ce atunci, datorita lor, am invatat...

Cand dl. profesor Badila mi-a dat o recomandare pentru a intra in invatamant - alt pas dorit si abandonat inainte de a incerca macar -, am povestit vreme mai indelungata si mi-a spus un lucru de care imi amintesc mereu si tot incerc sa ii urmez bunul sfat. Mi-a spus sa invat sa ma opresc din drum atunci cand am obtinut ceva ce mi-am dorit foarte mult. Sa ma opresc si sa ma bucur, inainte de a-mi dori altceva si a porni iar in drumul sprea atingerea unei noi tinte. Mi-a mai spus ca el asta regreta, ca nu a stiut sa se bucure de toate realizarile sale si ca, de fiecare data cand reusea intr-o directie, voia mai mult. De atunci, tot timpul mi-l amintesc si ma opresc pentru a constientiza ca am ajuns intr-un punct pe care candva il vedeam departe de mine...Traiesc cu convingerea ca in ultima parte a vietii sale a avut ragazul de a se uita inapoi, la tot ce a realizat...

Viata e atat de nedreapta si, undeva langa durerea pe care familiile profesorilor nostri o incearca, ramane si regretul ca intr-o lume in care exista tot mai putine valori umane noi, cei care i-am avut profesori pe acesti oameni, nu o sa mai avem cui sa cerem o perere care sa conteze in profesia pe care o practicam, iar cei care urmeaza sa fie studenti poate nu vor avea sansa de a avea o baza cladita pe cunostintele si daruirea unor dascali adevarati...

Va multumesc, dle profesor Badila Mircea...

Egiptul: concluzie

 Cu regret fata de Piramide, fata de Sfinx, de Marea Rosie cu nisip fin si apa albastra, de parca cerul s-a mutat in ea, cu dor de pesti si corali, de scufundarile care te fac sa pari fiinta a marii, Egiptul nu e, in ceea ce ma priveste, nicidecum o destinatie de vis, daca privesti lucrurile in ansamblu...

Cu toate scrierile pe care le-am trait acolo, asa cum le-am postat aici, cu toata incantarea pe care am simtit-o cand am vazut toate aceste frumuseti si minuni, aceasta tara are prea multe lucruri care mi-au displacut. Mizeria predomina peste tot si diminueaza considerabil frumusetea zilelor si noptilor in care am fost un calator prin Egipt. Si e imposibil aproape sa o ignori. Apoi mai este insistenta cu care toti cei de acolo incearca sa isi vanda marfa lor facuta in proportie covarsitoare oriunde altundeva in lume decat la ei, de ei. Am trait constant senzatia ca vreau sa vad ceva facut de ei si, cu parere de rau, pot scrie ca lucrurile lor le-am gasit doar in Muzeul de Egiptologie si in maretia Piramidelor si a Sfinxului. De parca tot ce a fost frumos si impunator si cu adevarat original a fost construit sau lucrat candva, de demult si gata. Si-au epuizat toata energia, toata stiinta, toata frumusetea de care dispuneau... Azi sunt doar o tara din lumea a treia si nimeni nu pare ca vrea sa faca un efort sa iasa din starea de mizerie si de specula in care sunt. Incearca din rasputeri sa vanda marfa proasta, sunt prietenosi la inceput, dar devin agresivi daca nu gasesc in tine un cumparator de chilipiruri, ambalate doar in povesti frumoase, dar mincinoase.  In orasele lor (incluzand Cairo) domnesc gunoaiele, un miros specific de condiment care dupa putin timp de cand il percepi devine insuportabil si nu te lasa nicicum in pace. Si il gasesti in hainele pe care le vand, in mancarea pe care o servesc, in aerul pe care il respiri.

Eigptul merita vazut de cei care, ca si mine, au visat toata viata sa vada minunile sale. Insa iti trebuie o doza mare de toleranta fata de partea urata a sa. Incantarea de acolo m-a tinut in primele zile, desi si atunci a fost stirbita de multele probleme pe care le-am intalnit in hotelul ce la prima vedere mi-a taiat respiratia: probleme cu usi ce nu se inchid si sunt reparate rudimentar, pentru ca toate resturile inimente unei asemenea reparatii sa ramana acolo zile in sir, robinete ce raman deschise, oameni ce trebuie sa te serveasca si sa iti faca sejurul cat mai placut, dar care, daca nu primesc un ban, devin de-a dreptul deranjati ca le ceri ceva. Si nu as vrea sa mai amintesc decat in treacat modul la care privesc o femeie, fie si insotita...

Adevarul e ca azi, la doua saptamani dupa intoarcerea mea din Egipt, inca traiesc cu convingerea ca nu as vrea sa ma intorc acolo. Si e prima oara cand plec cu acest gand dintr-un loc pe care am visat sa il vad cu ochii mei... Iar cea mai mare dovada in acest sens a fost reactia mea cand, ajunsa acasa, dupa un drum Bucuresti - Sibiu in care doar am dormit -  gratie zborului stresant pe parcursul caruia nu am reusit decat sa stau incordata -, ajungand pe o strada din cartier si trezita fiind din somn, am exclamat, natural : "Doamne, ce frumoasa e str. Semaforului!" (o strada banala dealtfel, pe care pana in acel moment niciodata nu m-am gandit sa o cataloghez altfel decat eventual prea aglomerata...)

 Si iar, cu regret pentru ceea ce n-am vazut, cu regret fata de un apus de soare in desert, fata de toti pestii care m-au incantat si, din nou, fata de Piramidele ce m-au fascinat dintotdeauna...

"Piramidele-nvechite/Urca-n cer varful lor mare..."

8 septembrie 2011

... si azi le-am vazut, in toata splendoarea lor!!!! Ma uit la poze si nu imi vine sa cred ca acum doar cateva ore am fost langa ele, le-am trait cu toata fiinta si toate asteptarile mele nu au fost in zadar... Primul lucru pe care l-am facut a fost sa le recit versurile lui Eminescu... M-au coplesit si am acum senzatia ca am lasat acolo o parte din mine... 

Am plecat spre Cairo la ora 1 noaptea, iar luna ne-a tinut de veghe, mare si portocalie, ovala intr-un fel ciudat pentru noi. Am mers pret de cateva ore bune, iar dimineata am ajuns la prima destinatie, Muzeul de egiptologie. Impresionant, plin de acea parte din Egiptul maret de demult. Am ramas impietrita langa masca lui Tutankhamun, apoi langa sarcofagul din aur masiv, ambele embleme de neclinit pentru ceea ce inseamna Egiptul. Pur si simplu ma uitam si parca voiam sa constientizez mai mult, cu toata fiinta, ca sunt acolo, langa ele! O senzatie incredibila, greu de coborat in cuvinte si cu atat mai greu de uitat. Mi-am amintit iar, ca in fiecare moment de acest fel al vietii, ca tot ce am de facut e sa ma opresc si sa ma bucur de clipele unice. Si asa am facut.

Am plecat mai departe, cu soarele tot mai neindurator, spre o alta destinatie, o prezentare de parfumuri si esente, care poate mi s-ar fi parut interesanta in orice alta zi a vietii, dar azi a fost doar o punte spre marea si asteptata vedere a Piramidelor. Si totusi, mi-a ramas un miros de lotus , floarea dragostei, pe care mi l-am intiparit cumva in fiinta, convinsa ca il voi redescoperi...

Am iesit din Cairo si, in scurt timp, cand ma uitam nevrand sa mai clipesc ca sa nu ratez o prima imagine, mi-au aparut in fata ochilor maretele, impunatoarele, nemuritoarele piramide. Facand si timpul sa para mic si neisemnat si legand parca pamantul de soare, piramidele iti dau un sentiment de om mare cand realizezi ca sunt construite de semeni de-ai tai si, in acelasi timp, un sentiment de om marunt, cand le simti cat sunt de impunatoare... Le-am vazut de aproape, apoi de departe, iar ultima oprire a fost la Sfinx, alta intalnire plina de emotii. De cate ori ochii ti se opresc asupra lor, nu poti sa nu te intrebi cum au reusit oameni de-ai tai sa le construiasca acum atatea mii de ani si ce le-a facut sa ramana atat de puternic si emotionant sa dainuie in fata vesniciei... Caci nimeni nu cred ca isi poate inchipui lumea fara ele!

O sa continui povestea intr-o alta zi, caci azi s-au intamplat prea multe ca sa poata sa incapa intr-o banala insiruire de cuvinte. Pana atunci mai arunc o privire pe pozele ce-mi stau marturie ca intradevar am trait privilegiul de a le vedea si imi ramane pentru mai tarziu prilejul de a le povesti...

Ma regasesc in fata Piramideloer... Inchid ochii si sunt langa ele. O camila si un beduin ma imbie sa fac cu ei o poza. La inceput dragut, vorbind ca majoritatea celor de aici limba rusa cu noi, din convingerea ca de acolo am venit, asa cum au facut-o cei mai multi dintre turisti. Apoi devin agasanti - si cu asta amintesc si partea care imi displace total aici - si oriunde vrei sa o iei te urmeaza si tot scad dintr-un pret anuntat la inceput, fara sa fie macar intrebati...

Piramidele si Sfinxul merita traite macar o data in viata! Oricat de mult ai citi despre ele, oricate documentare ai vedea, nu e la fel.  Sfideaza timpul, iti incanta toate simturile si te fac sa nu mai observi nici ca te topesti cu totul, sub soarele neindurator si fara nici cea mai mica adiere de vant...

Mihaela Radulescu - "Intreaba-ma orice" sau o alta lectie frumoasa de viata...

M-a incantat din nou, dar am ceva sa ii reprosez: au fost prea putine pagini, desi, daca stai sa iti raspunzi la intrebarile la care esti invitat sa o faci, cred ca o viata te tot poti gandi si razgandi... Oricum, astept cu nerabdare urmatoarea carte, care inteleg ca e deja scrisa si asteapta sa ajunga sa fie si ea rasfoita si simtita.

Cel mai mult mi-a placut istoriara din care am luat un fragment, cu precizarea ca merita citita intreaga poveste, finalul e unul asa cum trebuie sa fie...

Poveste geometrică

(Fragment pagina 29)

"S-au cunoscut într-un caiet; ea era pe pagina din stânga, iar el pe pagina din dreapta. Cerc era desenată, ba chiar avea şi două raze care-i luminau chipul ca într-un zâmbet. Era perfectă, căci fusese făcută cu compasul şi un creion negru foarte sigur pe el, care a decis ca ea să fie un cerc-femeie, fiindcă avea atâtea calităţi subtile...Când creionul a început să treacă razant pe lângă riglă ca să deseneze cubul, Cerc privea cu răsuflarea tăiată la perfecţiunea unghiurilor, la multitudinea de laturi, la simetria senzuală şi abia aştepta să vadă cine e. Când Cub a fost gata şi privirile li s-au întâlnit, foile albe au tremurat, căci ei erau mult prea perfecţi ca să se deformeze. Cub, dezmeticit, s-a uitat împrejur şi a dat cu ochii de Cerc. O, Doamne, cât era de frumoasă! Ce simplitate şi ce desăvârşire! Ce perfectă armonie!... I-a venit aşa, fără să-şi poată prelungi vreo latură, să mângâie rotunjimea, pe dinăuntru, pe dinafară... Când a realizat cât erau de diferiţi, Cub s-a întristat, dar nimic din sentimentele lui nu putea fi văzut din afară, poate doar atunci când vreuna din laturi se înroşea de sfială. Doar Cerc părea să dea din raze ca o făptură îndrăgostită, de câte ori era privită...

Prima oară când s-a închis caietul şi s-au trezit lipiţi strâns unul de altul, faţă în faţă, li s-a tăiat respiraţia. Cub a vrut s-o ia în braţe, dar Cerc nu ştia cum să-l cuprindă. Nici Cub nu era foarte sigur că ar fi putut să-şi desfacă laturile, aşa, dintr-odată, dar după câteva ore petrecute împreună a ştiut că asta pot învăţa doar unul de la altul. Când erau răsfoiţi şi lăsaţi cu caietul deschis chiar la paginile lor, erau atât de trişti şi atât de singuri...Li se făcea un dor cumplit şi,oricât s-ar fi iubit, ştiau că niciunul dintre ei nu putea închide caietul, mereu depindea de altcineva ca ei doi să fie fericiţi.

Într-o zi, Cub s-a înspăimântat la gândul că una dintre foi ar putea fi ruptă din caiet, ca să devină avion, cum i se întâmplase unui prieten de-al lui. Habar n-avea că şi Cerc se frământa cu aceleaşi gânduri negre, fiind şi mai speriată de radiera cu care-i şterseseră prima rază...

Zile în şir, când caietul nu se deschidea deloc, erau atât de fericiţi în lumea lor, în dragostea lor ce era în pericol doar când se afla în mâinile altora... Cub şi Cerc începuseră să-şi facă planuri împreună. Se gândeau chiar să renunţe la perfecţiune şi să se transforme amândoi într-un banal triunghi..."

Egipt: Soare si iar soare

7 septembrie 2011

O alta zi in Egipt, una linistita, cu un soare si mai incins, aprins si pus pe prajit pentru oricine crede ca poate sa ii stea in fata. Piscina, muzica relaxanta si facuta parca exact pe gustul meu. Sampanie, prajituri incredibil de imbietoare, iar soare si iar apa si, evident, vizite la pestii cei colorati, tacuti si agitati doar de apa mult mai suparata decat cum am cunoscut-o. 

Da, azi marea s-a saturat sa taca si sa ne primeasca tot prietenoasa, calma si calda. Asa ca scufundarile au fost destul de ametitoare, iar pestii doar cei mari s-au gandit ca nu ar fi politicos sa se ascunda si ei printre corali si ne-au oferit mici reprezentante, prin ploaia de nisip din mare pe care au indurat-o... Ma tot intreb, oare cand marea e atat de agitata, iar nisipul nu mai sta la locul lui, ci se imprastie peste tot, vietuitoarele marine simt la fel cum simtim cand ploua? 

Dar cel mai frumos si de neuitat moment a fost apusul soarelui in desert, vazut de pe ponton. Cerul capatase culoarea soarelui, iar el, obosit dupa o zi de plimbare asa, de unul singur, se pierdea din ce in ce mai tare printre palmieri, topindu-se parca in mare tot, cu toata caldura care ne-a coplesit in timpul zilei. Aici soarele e stapan absolut si de neclinit, ultima data cand ploaia a udat pamantul Hurghadei a fost in urma cu trei ani. Nu se lasa usor induplecat! 

La noapte vom pleca spre Cairo. Sunt nerabdatoare sa vad piramidele si pe Maria Sa Sfinxul precum astept (deja) Craciunul! Nici teama de un drum lung prin desert si plecarea la o ora tarzie, nici macar caldura fara piscina racoritoare  nu ma coplesesc intrata incat sa nu numar minutele pana atunci ! 

Am avut, pana azi, senzatia ca sunt prea multe zile pentru a sta in acelasi loc si ma simteam uneori nedreptatita ca imi este atat de limitata lumea in care ma misc-ma refer la resortul unde suntem cazati si din care, daca faci un pas, esti in desert, intr-o parte, sau in mare, in cealalta parte. Azi, insa, oricat ma incearca dorul de casa si de ai mei, mi s-a parut ca prea au trecut repede zilele acestea calde si linistitoare! 

Egipt: O zi obisnuita

Ma trezesc cu noaptea in cap - obicei adus de acasa si potrivit cu faptul ca ziua incepe aici mult mai devreme, ca sa se sfarseasca undeva pe la 18... Desi pare putin, dupa caldura incredibila abia astepti adierea serii! Dupa micul dejun, piscina isi face datoria si te invita la o balaceala pe care e indicat sa o iei in loc de desert. Apoi soare, numai bun in portii mici si bine cremuite, sub o palarie care te ajuta sa nu iei foc si sa devii neprietenos. 

Un popas in camera de hotel, un dus racoros si iar la masa - pentru mine a doua masa ar fi fost acasa si ultima, aici e doar inceputul unei aventuri culinare... Marea te cheama si ea, de pestii de acolo ti se face dor, asa ca dupa o pauza cat mai scurta fugi spre mare - nu ai cum sa nu fugi, nisipul e fierbinte, dorinta de a vedea lumea de sub apa e maaare cat toata marea ! Si uiti de tine, spre dezamagirea unora, care... se plictisesc repede si redevin pamanteni. Revii intre ai tai si te intorci la psicina, intre timp umbrita si mult mai simpatica decat atunci cand soarele te arde rau ca un copil neastamparat cum ridicai o mana din apa... 

Abia acum incepi sa mai si vorbesti si iti recapeti puterile furate de caldura. Inca putin, o noua vizita prin camera si, da, iarasi mergi la masa, cea mai spectaculoasa masa a zilei, dar si cea pentru care faci juraminte strambe ca nu mai vrei sa mananci nimic, nimic!  Apoi plimbari, un concert, un pahar cu vin, o poveste intre prieteni si la un moment dat simti cum ochii te anunta ca e timpul sa pui toate amintirile din acea zi la locul lor si sa te lasi furat de lumea viselor din ce lume vrei tu. 

Povestea merge mai departe...

Egiptul - prime impresii

4 septembrie 2011

De ieri suntem in Egipt... Acum e dimineata, stau pe balconul camerei noastre si am senzatia aceea ca imi vine sa plang de tot: de incantarea de a ajunge intr-o lume dintotdeauna mistica, pe care am crescut citind-o, fara sa cred pe atunci ca voi avea vreodata acces la ea. Hotelul unde suntem cazati este de un lux nemasurat la prima vedere, desi un ochi nu foarte critic ii descopera multe imperfectiuni.

Insa coplesitor, oricum. In fata mea este o piscina cu palmieri si multe, multe feluri de sezlonguri, fotolii, canapele, toate comode doar cand te uiti la ele, predominant albe, in contrast cu cerul de un albastru infierbantat, apa si mai albastra, dar muta... si in rest liniste. O liniste pe care nu mi-o doream atat de puternica, pentru ca te face cumva sa iti auzi toate gandurile ca si cum ar striga, iar eu sunt in concediu...

Abia astept sa ajungem la Piramide!!!! Imi tot vin in minte de cand am ajuns aici versurile lui Eminescu: " Piramidele-nvechite urca-n cer varful lor mare..." Si abia astept sa facem scufundari, sa innotam poate cu delfinii si... Si sa ma relaxez ... 

Inca ma resimt dupa emotiile zborului de pana aici. Pentru ca, imi place sa cred, fiind un om cu picioarele pe pamant, avionul va fi el cel mai sigur mijloc de transport, dar pentru mine e in primul rand cel mai stresant! Imi place senzatia pe care o am cand ajungem sus si ti se pare ca lumea e a ta, iar imaginile care ti se infatiseaza sunt impresionante, unice, te fac sa nu iti mai dezlipesti ochii de la ele, dar pana acolo... Brrr... Si apoi aterizarea... Uff... Dar mai am 7 zile pana la o noua portie de stres...

In urma cu doar cateva ore am avut si cea mai frumoasa experienta de pana acum: am innotat prin jurul recifului de corali, cu pestii cei mai colorati si mai prietenosi, frumosi si curiosi si ei, poate la fel ca mine... Desi eram constienta ca sunt sub apa, primul lucru cand am intrat in apa de sus aparent banala, a fost sa exclam: "Uaaaaa!!!", precum un copil.  In rest, incantare...

PS: Randurile de mai sus le-am scris in timp ce traiam experienta descoperirii Egiptului. In fiecare zi incepand de azi voi incerca sa redau ceea ce am scris acolo, aproape in fiecare zi, cu bune si rele, iar apoi concluzia...

Sibiu, Hermannstadt sau orasul in care traiesc

A inflorit in ultimii ani sub ochii mei si nu-l mai recunosc. E atat de viu si de serios, cu toata zona istorica acum vesnic plina de turisti, incat ne face si pe noi sa simtim ca suntem intr-o continua vacanta. Sibiul e in ultimii ani un fel de magnet pentru turisti si, ce mi s-a parut dragut, e ca dupa ce au inceput turistii din alte tari sa ne calce pragul, acum au inceput si romanii sa vina spre noi. Nu invers! Dar asa suntem noi...

Spre exemplu, zilele trecute a fost Festivalul Medieval. Interesant pentru cei in trecere prin Sibiu, deja un eveniment obisnuit pentru noi, dar frumos. Am fost, insa, coplesiti cat de greu am reusit sa ne facem loc printre grupurile de turisti entuziasmati, vorbind spaniola, franceza, germana, engleza... De parca nu mai ai loc in propriu tau oras! Glumesc, e o reala placere sa ii vad admirandu-ne orasul si, pe de alta parte, sa constat cum creste calitatea seriviciilor, terasele devin tot mai frumoase de la an la an, semn ca invatam, iar evenimentele ca acesta de fiecare data cu un plus de valoare.

Tot ce mi-a fost dat sa vad in marile metropole pe care le-am vizitat incep sa descopar si in Sibiu. In Sibiul de azi, pentru ca atunci cand l-am cunoscut si multi ani dupa acel moment imi parea doar un oras imbatranit, prafuit si conservator, care probabil ca a fost candva frumos, insa devenise aproape mut.

Azi, insa, locuiesc intr-un oras cu cladiri vechi si frumos reconditionate, cu muzee care au inteles ca menirea lor este sa arate lumii cine am fost si cine suntem - muzeele din Sibiu chiar merita vazute si revazute! - cu locuri unde se organizeaza tot timpul spectacole, cu localuri devenite deja de traditie -muzica jazz, oldies, formatii live, teatru, seri de petreceri tematice, poezie, pentru toate gusturile si de tot mai buna calitate, cu Piata Mare mereu pregatita de un alt si alt festival si Piata Mica, locul cel mai frumos din Sibiu, cu terasele ei relaxante si primitoare. Apoi avem, pentru iubitorii de vechi si autentic romanesc, Muzeul Satului, atat de linistitor si curat si respirand a trecut. Pentru aer proaspat si racoare multa in zilele de vara, oricat de cald ar fi afara, Parcul Sub Arin se intinde pana sus, in munti, aducand racoarea pe semne de acolo!

Sibiul nu te lasa sa te plictisesti, dar nici nu te oboseste peste masura! O sa incerc sa descriu, in timp, locurile mele preferate si Sibiul asa cum il vad. Dar, ca sa iti poti face o parere, e nevoie sa il strabati in felul tau!