2020, te las!

Sunt zorii ultimei zile a anului în care încă ne aflăm și aș vrea să împart cu tine o ultimă cafea de dimineață și să îți scriu...ce simt, anule 2020! Că vreau să devii o amintire și să ne lași cât mai repede, cred că nu te miră. Însă mai vreau ceva, vreau să îți mulțumesc. Pentru atâtea stări, pentru atâtea zile trăite în prezent, cum poate în niciun an nu am făcut-o. Și pentru că oamenii mei dragi sunt toți sănătoși.

Mulțumesc pentru că m-ai învățat despre încă și mai multe doruri decât credeam că port în mine!

Mulțumesc că m-ai învățat despre dorul de o plimbare prin parc, despre dorul de o întâlnire cu prietenii, despre dorul imens de a-ți îmbrățișa părinții!

Mulțumesc că mi-ai arătat ce norocoasă sunt să am alături oameni dragi aproape, oameni dragi departe, despre cum distanța apropie și spațiul și timpul nu există!

 Mulțumesc că mi-ai micșorat atât de mult universul, dar m-ai lăsat să îl împart mereu la doi și mereu acasă și astfel tot cel mai frumos loc din lume a rămas pentru mine!

Mulțumesc că m-ai bucurat cu florile din grădina mea, atunci când erau singurele pe care le puteam atinge, de păsărelele ce vin să le hrănesc în fiecare zi atunci când doar pe ele le puteam vedea și asculta!

Mulțumesc că ai făcut din fiecare clipă împărțită cu oamenii mei dragi tot atâtea clipe trăite intens, pentru că au fost teribil de puține, dar cu atât mai prețioase!

 Mulțumesc că m-ai făcut să înțeleg ce înseamnă să lupți pentru sănătatea celor din jur și pentru propria-ți sănătate și mi-ai amintit cum urarea bunicii mele de zi de zi -”sănătate, fericire și tot ce vă doriți!”-, de care mă amuzam cândva, a devenit cea mai mare dorință a mea pentru fiecare om pe care îl cunosc! 

Mulțumesc pentru că am păstrat și în această grea încercare la care ne-ai invitat oamenii mei de suflet aproape, prieteni vechi și prieteni noi, prieteni de-o viață și cu siguranță prieteni pe viață!

Mulțumesc pentru fiecare răsărit de care m-am bucurat și pentru fiecare apus care a venit cu promisiunea că mâine va fi bine!

Mulțumesc pentru că, dincolo de frică și dorințe neîmplinite în acest an, am învățat să prețuim clipa, să ne bucurăm de ceea ce suntem și speranța ne-a fost mai vie ca niciodată!

Mulțumesc pentru că din experiența pandemiei poate nu vom mai ieși niciodată la fel cum eram, dar cu siguranță vom deveni mai buni, măcar pentru că am înțeles mai mult ca oricând cât de efemeri suntem!

Gata, am terminat cafeaua, mai ai câteva ore și e timpul să pleci, să ne fii amintire, 2020! 

2021, cum îmi ești?💫

Say BUBBLES

Mi-am reamintit in ultimele două luni:

Când cel de lângă tine iți este familie, cel mai bun prieten și cel mai drag om, niciodată nu e prea mult să împarți ore, zile, luni la doi.

Când acasă inseamnă cu adevărat acel unic loc de pe pământ in care te simți cel mai bine, zilele trec frumos și firesc chiar dacă tot universul ți se reduce la ACASĂ.

Când respecți fiecare zi și ii dai un sens, nicio zi nu e la fel și culegi amintiri frumoase din cele mai neașteptate scenarii in care te pune viața.

Când ai oameni dragi oriunde in lumea asta mare, ii poți simți lângă tine doar auzindu-i sau văzându-i dincolo de un ecran, nu e nevoie să ii strângi in brațe, e de ajuns să ii porți in suflet.

Când ești obișnuit să observi de-o viață lucrurile simple, realizezi că nu ai greșit niciodată prețuindu-le și faci din colțul tău de cer, din bucățica de pământ din grădină o lume întreagă pe care o descoperi și o redescoperi zi de zi: să urmărești zi de zi cum crește o floare, să te bucuri de zarva de dimineață a păsărilor, să privești cerul zilelor și pe cel al nopților, să auzi glasuri de copii fericiți jucându-se fiecare in curtea lui, să te lași incălzit de razele soarelui, să te bucuri de stropii de ploaie, să faci in luna martie un om de zăpadă, să trăiești pur și simplu.

Am făcut cumva firesc, in toată această perioadă, o rutină a zilelor cât mai aproape de rutina timpului in care lumea era mai mare: cafeaua de dimineață si micul dejun au rămas la fel, timpul petrecut la birou s-a transformat in timpul petrecut in camera care s-a transformat in birou, intoarcerea acasă insemnă acum revenirea in living, iar pregătirea pentru masa de prânz a primit un timp mult mai generos și experimente culinare zilnice, unele știute deja, altele la prima incercare. Apoi, după-masa insemnă relaxare - nimic schimbat, prietenii știu :) -, iar spre seară facem sport și apoi fiecare seară curge la fel ca in orice alt timp sau anotimp când stăm acasă. Serile de vineri și de sâmbătă le impărțim cu prietenii, online, dar nu e nimic virtual - doar că suntem fiecare in propria casă, o diferență care insă nu ne oprește decât să impărțim platoul de prăjituri sau paharul de vin, timpul insă ni-l oferim generos unii altora. Iar uneori alegem să stăm doar noi doi.

Părinții ne sunt aproape cum ne-au fost mereu. Vorbim, ne vedem online - la fel cum am luat masa de Paște - și cel mai mult le vedem ochii, de la distanță, din când in când. Știu, e greu, dar când mama mi-a spus că pentru ea cel mai greu e să nu mă poată strânge in brațe, după ce m-a lovit realitatea aceasta mai tare ca nimic altceva, mi-am șters repede lacrimile și i-am spus: ”Nu e adevărat, ne putem strânge in brațe, alegem noi să nu o facem pentru că ne iubim prea mult.” Și asta cred, nu e nicio dramă, e doar o dovadă de iubire.

Da, e frumos acasă! Și sunt conștientă că suntem norocoși, că in toată lumea asta sunt adevărate drame care se intâmplă peste tot, din păcate ele se intâmplă mereu in lumea asta mare... Da, mi-e dor de multe lucruri firești de ieri. Le aștept cu răbdare și trăiesc frumos azi pentru că și azi este o zi din viața noastră.

Când nu știi ce iți va aduce ziua de mâine și simți că iți fuge pământul de sub picioare, poți face baloane de săpun și te vei surprinde zâmbind zilei de azi din tot sufletul. There is no angry way to say BUBBLES.

Stăm acasă

...Nu cred că există oameni pe acest pământ care să nu se fi gândit cel puțin într-o dimineață mohorâtă de luni, cât de bine ar fi să stăm acasă... Acum avem, avem șansa de a stopa un virus pregătit să ne schimbe viețile în feluri pe care încă nu suntem pregătiți să le înțelegem pe deplin doar printr-un gest simplu: stăm acasă. Două săptămâni, 21 de zile, nu contează cât e nevoie.  Contează doar să facem acest gest. Dar să îl facem de azi, de ieri, fără scuze, fără să ieșim ”doar o dată”, pentru că ”trebuia”... De câte ori sunteți tentați să ieșiți din casă, imaginați-vă o balanță. Pe un taler puneți motivul pentru care vreți să vă expuneți și pe celălalt taler pe cei dragi. Atât. Apoi închideți ușa și lăsați lumea de afară să se vindece și să ne vindece... 

 

Cumva, cred că lecția de viață pe care o trăim e despre acest ACASĂ de care am început cu toții să uităm în atâtea feluri.

Azi încă suntem toți în țara noastră - Italia nu mai are deja șansa asta!- și mai e prea puțin până când vom primi o lecție dură de la viață. Și avem o singură soluție să ne apărăm și să îi apărăm pe cei dragi: să stăm acasă. La noi acasă, în acel singur loc din lume în care ne refugiem mereu când vrem să fim noi înșine. 

Azi încă avem de ales, dacă vrem să ne vindecăm, să o facem în propria noastră lume și în cel mai sigur loc pentru noi. Dacă azi nu ne vom vindeca de egoism, vă anunț doar atât: pentru virusul nou nu sunt nici spitale suficiente, nici tratamente și nicio garanție că nu ne va lovi chiar pe noi sau, mai rău, pe ai noștri!

Cer și Pământ

Cumva, oricât de mult mă întristează prezentul nostru tot mai lipsit de substanță ca neam, ceva din mine a crezut mereu că nu suntem cu totul pierduți. Că în noi trăiește cu adevărat tot ce ne-au lăsat cei plecați ai noștri, scris cu sacrificii despre care citim prea puțin, dar le simțim uneori fără măcar să știm să ni le traducem. Am dintotdeauna acest sentiment, ca o taină a noastră...

Unul dintre puținele glasuri care are menirea de a-mi trezi sufletul românesc în ultimii ani este al lui Dan Puric. Un Om care parcă s-a născut ca să ne reînvețe despre tot ce avem mai sfânt în noi: despre Cer și Pământ.

Mi-e tare drag să rezonez cu tot ce spune sau scrie, de câte ori îl ascult sau citesc pe Dan Puric. E ca și cum cineva din exteriorul meu traduce fidel ce este în interior, vibrează clipă de clipă și așteaptă să iasă într-o bună zi la suprafață. O dulce tristețe și o amară aducere-aminte.

Azi mi-a amintit...

Naționalismul românesc e un soi de autoapărare.

”Doamne, ajută să apărăm ce e al nostru și să nu luăm nimic din ceea ce nu ni se cuvine.” - rugăciune de pe front

Poporul chiar dacă tace acuză.

Nu sunt pesimist. Sunt un om care suferă și strigă.

Pentru mine, maestrul Tudor Gheorghe este valoare națională intangibilă.

Am scăpat de comunism cumva? E un virus versatil. Comunismul continuă perfid sub forma globalizării.

Nu sunt anti-european. Sunt împotriva acelui Babilon care a compromis ideea de comunitate europeană.

E o rușine să fii român. E reacționar să fii creștin. E o mândrie să fii cetățean al Uniunii Europene - ăsta e virusul.

Cum trebuie să fie un președinte bun pentru România? Mi-a zis un pădurar: să aibă credință în Dumnezeu și să își iubească țara. Asta trebuie să fie baza sa. 

Sunt cuvinte care se leagă atât de firesc și devin o punte de neoprit pentru mâine. Doar să ne REamintim că avem o țară și un Cer!

Degeaba...deocamdată

Doamne, cât de dată peste cap mi se pare societatea noastră! Și nu ințeleg nicicum de ce este așa de greu pentru oameni să vadă realitatea: ne lăsăm manipulați atât de ușor pentru că, spunem, nu mai avem timp să căutăm o informație, să citim o știre până la capăt. In realitate pierdem infinit mai mult timp citind titluri sau navigând aiuirea pe niciunde, vânăm oferte și last minute-uri despre care știm deja că nu sunt ceea ce par și căutăm să fim in pas cu o modă pe care nici măcar nu o pricepem... Ne lăsăm prea repede impresionați de nimicuri. Ne pierdem printre gadget-uri ce ne acaparează timpul și ochii și uităm să ridicăm privirea spre Cer, de teamă de a nu rata o superofertă. Și uite așa ne ratăm prețiosul nostru timp care ar trebui să ne vorbească despre noi și ai noștri dragi, despre Cer și pământ... Și atât.

Of, și cât de frumoși sunt românii mei! Ce țară frumoasă avem, ce suflete frumoase se ascund prin ale noastre, lăsate moștenire de părinți și bunici și părinți de bunici. 

Suntem un popor greu incercat dintotdeauna, dar nu ne-am pierdut nici modul frumos de a ne simți pământul prin sânge, nici zâmbetul, nici poezia și nici autoironia. Suntem doar rătăciți printr-o lume care ne-a luat prin surprindere cu un prezent superficial, pe care nu știm să il gestionăm, ci am invățat  doar să reacționăm prea repede la orice.

Numai când vom ințelege că salvarea vine dinăuntrul nostru vom știi să prețuim cu adevărat tot ce vibrează a românism in noi.

Și atunci probabil vom știi să-l ascultăm pe Tudor Gheorghe sau să il citim pe Eminescu fără să ii zdrobim, pentru că lovindu-i pe ei rupem puțin câte puțin din noi... ACOLO este țara mea, floarea mea albastră...