Încă nu se aud colindele...

 Finalul de noiembrie e tare blând azi cu vremea de afară, deși am trăit de curând o experiență de slalom printre anotimpuri în două zile și tot atâtea lumi diferite: în week-end am fost în București, unde căldura ne-a amintit de finalul verii, pentru ca în următoarea zi să ajungem în Sibiu și să ningă ca în povești, cu miros de iarnă și sărbători ce se apropie cu pași cam grăbiți. Însă a fost doar o scurtă demonstrație, cât să ne trezească din visul de vară și și din cel de iarnă, pentru că de atunci și până acum timpul e moale și însorit, numai bun de o plimbare prin oraș, prin parc sau de visare.

Am o zi dintre acelea în care ar trebui să las orice gând și să scriu nu aici, ci pentru birou, ca apoi să fug acasă și să o iau de la capăt cu mega-curățenia-vieții-dinainte-de-sărbători. Dar uite că nu fac întotdeauna ce trebuie și îmi dau voie preț de un ceai cu lămâie să mă las purtată printre cuvintele ce vor să rămână scrise acum.

Se mai apropie de final încă un an și parcă tot mai repede îmi pare că trecem prin timp, mai ales de când minunea noastră crește nepermis de mult și de minunat. Așa că încerc să nu mă plâng în timp ce îmi aud școlărița cu replici de om mare pe care ni le servește generoasă și să mă bucur încă de cât de des aud "mami!" prin orice zi, de multele îmbrățișări, de inimioarele pe care le cere pe fățuca ei superbă înainte de fiecare somn și pe care "doar mami știe să le facă!" și de toată magia pe care numai în anii aceștia minunați îi va vedea în noi doi. 

...Și totuși, timpul mă apasă cumva, mă face să cred mai puțin în visele pe care nu mi le-am împlinit, să devin mai selectivă cu vise noi și mai așezată, resemnată sau poate realistă.

Dar vine timpul cel mai frumos din an pentru pus visele la locul lor și pentru a crede iar ca un copil în orice ne dorim! Și poate că atunci voi simți din nou că orice îmi doresc se poate întâmpla! Și, dacă nu pentru mine, sigur pentru ea niciun vis nu e prea mare!

Mai aștept puțin și revin poate cu gânduri mai bune. La finalul acesta de noiembrie, în plină curățenie generală prin casă și prin suflet, atât pot să dau doar...

4 octombrie al nostru

 Ilinca dansând, Mura încurcând-o așa cum îi stă bine unei patrupede lătrătoare, în casă mirosind a foc în șemineu, a mâncare ce așteaptă să ne dezmierde, a scorțișoară și a toamna celor 22 de ani de când am fost mire și mireasă. Şi noi doi așezați, unul lângă altul, de tot atâția ani. Așa arată ziua noastră de 4 octombrie acum, o zi care ne-a condus pe drumul frumos al zilei de azi! 

Cadoul meu neprețuit: NOI. Mulțumesc!🙏🏻

Prima zi de școală e mâine 🥹

 Mă încearcă iar sentimentul acela de “oprește-te, timpule, unde alergi așa grăbit?” azi, la final de vară și început de an școlar. 

 Mâine e prima ei zi de școală. De mâine ea va porni pe un drum lung și frumos, la capătul căruia îi doresc să rămână cu prieteni și amintiri frumoase, să descopere lumea așa cum e ea, să o cunoască în feluri ce o vor duce apoi în viață spre ce își dorește să devină. Mi-e sufletul încă plin de cât de frumoasă a fost experiența ei la grădi și îi doresc cu tot ce sunt să își facă anii ce vor veni minunați, în drumul ei spre cunoaștere. 

Mă întorc apoi la mine și îmi amintesc de școlărița care am fost. Mi-a fost tare dragă școala și tot ce a însemnat ea pentru mine și îi doresc azi ei să îi fie măcar la fel de frumos drumul pe care va porni de mâine. Și nu am uitat nicicând primul clopoțel, amestecul de teamă de necunoscut cu dorință de cunoaștere, iar azi îl retrăiesc prin ea. 

Încerc să nu mă amărăsc prea tare pentru că ea nu va trăi sigur mâine sentimentul acela de curtea școlii plină de copii ce urmează să fie strigați de către învățătoare pentru a porni apoi împreună pentru prima oară spre clasa ei. Dar nu pot prea bine, mi se pare nedrept pentru toți cei ce mâine pășesc spre școală pentru prima oară, la fel cum mi se pare nedrept pentru toți copilașii să nu aibă un început de an așa cum îl merită. Și toate astea pentru ce? Ei și noi, părinții lor, suntem singurii ce vom rămâne cu acest gust amar. Pentru că orice astfel de momente au o încărcătură sufletească irepetabilă și lipsa lor, când alții au avut și vor avea parte de ele, lasă un gol de neînlocuit. Pentru că suntem ființe sociale și apartenența la grup se clădește tocmai prin momente trăite împreună. 

Ilinca și toți colegii ei vor merge mâine direct în clasă. Ea nu va ști că trebuia să fie altfel, dar noi deja știm, iar ea va afla în anii ce vor urma, când sper că normalitatea va reveni și atunci singur va trebui să îi răspundem la întrebarea: “Când am început eu școala de ce nu a fost așa?”

E trist să răpim copiilor noștri un dat, ei nu au nicio vină!

Dar mâine va fi prima ei zi de școală. Azi, când am pregătit ghiozdanul pentru prima oară, am pus în el toată dragostea și toate visele mele pentru ea, având grijă ca ea să fie cea care va alege cum vor arăta. 

Mi-e drag și bine de cât de bun este Cerul cu noi, când ea ne-a ales să îi fim părinți! Suntem mai fericiți ca niciodată și mai norocoși decât speram pe vremea când ne doream cu ardoare o minune! Ea e dincolo de orice așteptare, de orice vis frumos și mâine școlărița noastră sigur va păși cu toată ființa ei, cu emoții de multe feluri și încrezătoare spre prima ei zi de școală, un tărâm pe care îl va descoperi apoi în toate zilele ce vor urma. 

Să fii TU, iubita mea! Asta îți doresc mai presus de orice! Noi suntem și vom fi acolo amândoi, cu un pas în urma ta, cât să îți suflăm în aripi mereu, mereu, mereu… Să ai un început bun!

Liniştea verii

 Ieri abia așteptam să plece frigul și ploile și să lase loc unei alte veri să ne dezmierde. Azi e ultima zi calendaristică de august. 

De multă vreme nu am mai trăit un anotimp cald atât de liniștit! Nici măcar nu am o perioadă preferată, pentru că un context nepotrivit ne-a “potrivit” să nu ajungem în acel concediu anual pe alte meleaguri și uite așa a curs vara aceasta altfel decât credeam, dar cu atât mai frumos!

 Chiar dacă era foarte posibil să reușim cumva să mutăm plecarea sau destinația, am ales să acceptăm schimbarea și să ne bucurăm acasă de tot ce ne-a oferit Sibiul și împrejurimile, fără nicio urmă de resentiment. Și chiar am făcut o alegere fericită! Iar principala “vinovată” a fost Ilinca. Obișnuiți parcă dintotdeauna să plecăm pe undeva în fiecare vară, înconjurați de prieteni care fac la fel,  prima tendință firească pentru amândoi a fost să găsim o soluție să ne ducem obișnuința la bun sfârșit. Apoi am întrebat-o pe Ilinca ce simte pentru că nu am mai plecat, iar răspunsul ei mi-a dovedit încă o dată câte învățăm și noi de la copiii noștri, fără să îi responsabilizăm, totuși, pentru deciziile noastre. “ Mie îmi place oriunde cu voi, și acasă!” Abia după răspunsul ei ne-am întrebat și noi serios ce ne dorim. :) 

Făcusem deja micul concediu de câteva zile la marea noastră - pe care tot datorită Ilincăi am redescoperit-o -, în Sibiu era cald și tare frumos constant, multe evenimente urmau să vină, tot multe jucării și activități de vară își așteptau rândul, aveam cărți și filme pentru care promisiunea de a împărți timp cu ele încă nu era îndeplinită, rețete de mâncăruri sau prăjituri netestate și deja alese, aveam persoane dragi cu care ne doream să ne mai petrecem timp de vară și nu reușisem încă sau nu destul. Pe de altă parte, nu mai aveam o poftă nebună nici de văzut locuri noi, nici de împachetat, zburat (eu și zborul nu ne prea înțelegem, spre DELOC) etc., voiam și noi să ne bucurăm de “acasă”. 

Au urmat nopți calde prelungite cât ne-am dorit, întâlniri cu prietenii în oraș sau acasă, cu amintiri depănate în timp ce ai noștri copii tocmai le trăiesc pe ale lor, festivaluri și târguri de tot felul, zile de leneveală și bălăceală pe terasa noastră primitoare,  întâlniri la pensiuni superbe pe care abia aștept să le mai trec pragul (“Dor d’Ardeal” e cevaaaa, de vis!), iar ieri am făcut în sfârșit și picnicul promis Ilincăi, la Curmătură, un loc special din copilăria mea pe care l-am regăsit cu tot dragul la fel de frumos! Am avut chiar și timp să regândim, mutăm, reparăm și aranjăm prin curte și prin casă cam tot ce ne-am propus la început de vară. 

Da, a fost o vară liniștită! Ieri, când ne întorceam de la Păltiniş, am văzut pe ici-pe colo cum frunzele încep să se pregătească de venirea toamnei.  Mai e o săptămână și începe -teoretic - școala. Și noi - tot teoretic - ne reîntoarcem la programul normal de birou. Dacă greva profesorilor se va opri până atunci. Și dacă protestul magistraților nu va continua până atunci. Le primim pe toate cum vor veni. Noi suntem bine și acasă! :)

Nopțile cu stele căzătoare

 De câțiva ani buni, nopțile magice în care stelele cad ne

oferă cel mai frumos și așteptat de noi spectacol al verii. A devenit deja tradiția noastră de familie ca aproape la mijlocul lui august să ne găsim în miez de noapte în patul improvizat de pe șezlonguri și, cu muzica preferată drept companion de nădejde, sa privim spre cerul pe care îl numesc “cerul de acasă” de pe terasă, până când somnul își cere drepturile sale. Și chiar totul e magic! Povestim despre câte în Lună si în stele, împreună în doi, iar de anul acesta ni s-a alăturat și minunea, ca întreaga magie să fie încă și mai mare! Și Mura, da, și ea. :) 

Ilinca nu a reușit să vadă încă nicio stea căzătoare și a fost puțin dezamăgită de “ploaia” pe care o aștepta și nu a fost cum și-a imaginat ea. Cum răbdarea nu e punctul forte atunci când ai aproape 6 ani, am încercat să compensăm așteptările prea mari pe care le avea cu o baie în piscină în lumina Lunii și asta a fost pentru ea o experiență cu adevărat demnă de “Wooow, mami!” exclamat cu tot zâmbetul ei larg și sincer si râset cristalin de copil fericit! Dar sigur în anii ce vor veni va vedea prima stea căzătoare și de atunci încolo somnul va fi și el biruit când ne vor mai vizita Perseidele. Deocamdată ea știe cel mai bine când stelele sunt pe cer și vara blândă cu noi noaptea să doarmă sub ele.😬

Dar e atâta frumusețe în cerul nopților de vară, când Perseidele cad peste noi și noi ne confundăm cu Universul! E atât de mult necuprins când te uiti spre stele și apare acea clipă în care o dâră de lumină te surprinde cu frumusețea sa atat de trecătoare! Nu degeaba legăm această clipită de cele mai mari dorințe! 

Ascult de fiecare dată mai ales în aceste nopți melodia pe care o simt cumva atât de puternic aproape de sufletul meu cum nu e niciuna alta și simt cu toată ființa ceva mult mai puternic decât muzica și versurile care sună așa: 

There is a long way to go, there is a high place to know
There is a world to go through, but there's so much more to do
Until we're home!

Si invariabil ma întorc la copilăria mea, unde tata îmi oferea călătorii printre stele, pe muzica electronică, în timp ce îmi povestea despre Luceafăr, Carul Mic și Carul Mare, Cloșca cu Pui și eu adormeam printre povești. Azi e rândul nostru să îi povestim Ilincăi despre ele și să îi pregătim Cerul ei, cu toată dragostea noastră! 

Fascinata și îndrăgostită de când mă știu de Cer, îmi răsună tot mai mult decât în orice alt moment al vieții concluzia dintr-un film vechi, din copilărie: ar fi prea multă risipă de spațiu să fim singuri în Univers!

Vorbește marea - a noastră!

 De o săptămână suntem la mare. De când Ilinca ne-a ales să îi fim părinți, ne-am reîntors aproape în fiecare an la Marea Neagră. Și o regăsim de fiecare dată mai frumoasă, pe măsură ce creștem o dată  cu Ilinca. 

Anul acesta am avut de toate: apă mai rece decât ne așteptam în primele zile - dar în niciun caz cum anunțau știrile alarmante -, apă tot mai caldă în următoarele zile, valuri, apă lină și curată, vânt și zile toride, ceață cum nu am văzut vreodată preț de o dimineață, plaje cu scoici de toate felurile pe care le știam din copilărie. Am avut timp să ne distrăm și să ne plictisim, să ne jucăm și să stăm la plajă, să ne plimbăm prin stațiunea plină de turiști - da, exact așa, nu e nimic pustiu, poate doar dimineața devreme și la tv. Am fost pe plaje noi și pretențios amenajate, cu servire ce lasă de dorit, din păcate, dar și pe plaje pe care le știam de ani deja, unde am regăsit tot ce e autentic, simplu și atât de frumos! Și clar le preferam pe cele din urmă! 

Adevărul este ca eu mă reindragostesc de marea noastră și o ador privind-o prin ochii Ilincăi, alături de omul iubit și cățelul mai fițos, care preferă să stea la aer condiționat și se sperie dacă e scoasă în lume- așa e Mura noastră, iubește doar curtea casei și pe noi cu ea, tot acasă.

Am avut la Mamaia zilele cele mai frumoase atunci când le-am petrecut pe o plajă cu nisip fin, scoici și muzică bună, unde avem deja amintirile altor veri și copilul făcându-și zi de zi noi amintiri. Avem încă o seară minunată de vară la mare, acasă, unde te întâlnești când nu te aștepți cu oameni cunoscuți, unde am fost cu prieteni și suntem acasă la oameni dragi, unde ne simțim simplu și firesc ACASĂ. 

E frumos la noi, la mare! E frumos la noi, la munte. E frumos la NOI!

 E superb în port, unde cazinoul domnește maiestuos, iar faleza ne amintește de marii români - Eminescu, Creangă, Caragiale, Enescu… Pescărușii vin să ne privească insistent în timp ce gustăm din bunătăți cu pești, iar briza face suportabilă chiar și în plină zi plimbarea pe faleză, sub acorduri de muzică românească, folkul cu care am crescut și pe care încă îl ascut cu drag de copilărie și de prezent! 

 E frumos aici, unde suntem și vom reveni, pe o plajă ce se pregătește de pauză, într-un timp ce va deveni o amintire de o vară, unde muzica te lasă purtată de valuri, apusul e aproape, nisipul nu mai arde și valurile se aud la doi pași de noi și de o altă poveste frumoasă pe litoralul românesc!

Și, peste toate, doi oameni care se iubesc parcă dintotdeauna surâd cu drag unul celuilalt și amândoi privindu-și fetița care crește frumos sub ochii lor!

CĂSUȚA DIN POVEȘTI A ILINCĂI

 Doamne, cum zboară timpul și ce frumos cresc aripile copilașilor din jurul nostru!

Azi e despre ultima zi de grădiniță a Ilincăi. Și parcă mai ieri nu îmi venea să o las din brațe în prima ei zi în care a intrat pe aceeași poartă, gândindu-mă că nu cunoaște pe nimeni și că îi va fi greu... Din fericire, n-am avut deloc dreptate!

 A fost și ultima serbare de la grădi, cu emoții și lacrimi de bucurie, cu inima plină de cât de frumos a trecut și se așează în ea anii aceștia minunați! Și iar ajung la aceeași concluzie: când oamenii pun suflet în ceea ce fac, tot rezultatul muncii lor e pe măsură.

La grădinița Ilincăi sufletul și frumosul se simt zi de zi când vine acasă și se desăvârșesc într-un mod minunat pentru cei mici și pentru cei mari la fiecare serbare. Pentru că acela e momentul când vezi, cu ochii părintelui ce își dorește firesc ce e mai bun pentru minunea sa, cum ea crescut cu încă un anotimp alături de colegii ei, înconjurați de o grijă maternă pe care o are fiecare dintre cele care le veghează drumul. 

Azi sunt plină de mulțumire pentru "Căsuța din povești", pentru că știu că numele grădiniței Ilinca l-a trăit pe deplin timp de 3 ani: i-a fost o a doua casă, cu oameni buni și blânzi, care au învățat-o atât de multe! O căsuță plină de povești cu spiriduși și îngerași, animăluțe la circ, balerine tot mai grațioase, copii din povești de demult ori călători în jurul lumii, în care toate momentele de sărbătoare au fost îmbrăcate în amintiri de neuitat pentru ei și pentru noi, iar doar pentru ei fiecare zi a fost o sărbătoare a unei copilării de poveste! Și asta ghicești simplu, doar uitându-te la copilul tău cum pleacă zi de zi spre grădiniță cu inima plină și dornică să primească noi experiențe și cum se întoarce cu încântare și deprinderi noi, uneori veselă, alteori obosită, dar (aproape) mereu cu dorința de a merge iar la grădi. Normal, au fost și momente în care s-a necăjit și nu a mai vrut la grădi ori altele în care ar fi preferat să stea acasă, cu noi,  însă chiar și atunci, de fiecare dată când am luat-o din fața grădiniței, primul ei răspuns la întrebarea: "Cum a fost azi la grădi?" l-a dat cu o fățucă veșnic zâmbitoare:"Bine!" Iar apoi adevăratele și tot mai luungile ei povești despre grădi le avea întotdeauna seara, înainte de culcare, când aflam toate năzdrăvăniile, ale ei și ale colegilor. :)

Adun în mine încă dinainte de ultima ei serbare atâtea emoții de drag și deja de nostalgie pentru acești ani ai ei minunați! Știu că o să îi fie dor de colegii ei, de orice colț din grădiniță, de Dana și de fiecare dintre cele care le veghează acolo, ca într-o mare familie de mămici :), știu și că încă nu conștientizează pe deplin că azi se va juca pentru ultima dată în Grupa Albinuțelor cu colegii ei, sub ochii mari și buni ai Danei! Știu că azi e ultima zi în care va urca pe scările ce o duc în grupă, va sta cu siguranță alături de prietena ei Ilinca G. la masă, vor râde mai mult decât vor mânca, vor face trenulețul ca să se spele pe mânuțe înainte și după masă - prilej să se mai distreze încă o dată, se vor juca doar ele sau se vor supăra una pe alta și apoi se vor împăca și iar se vor juca. Iar la finalul programului e posibil să le așteptăm în fața grădiniței mai mult decât e cazul, pentru că durează nu până se pregătesc să plece, durează până își mai povestesc ele câte ceva - și toate astea nu le va mai face la fel de mâine... 

I-aș prelungi cumva acest timp al ei, aș vrea să o pot face. Îmi va fi la rândul meu dor de drumurile noastre de dimineață până la grădiniță, de teiul pe care îl tot văd în fiecare zi și acum e încărcat de flori parfumate, îmi va fi dor să o văd jucându-se în curtea grădiniței și să îmi stea inima în loc de cât de acrobată este acolo, unde știe fiecare leagăn și fiecare joc. Dar mai știu ceva... Știu că trebuie să o las să crească... 

Minunată căsuță din povești, MULȚUMESC în numele Ilincăi, MULȚUMESC în numele nostru! 

Dana, Carmen, Iulia, Ale, Elena, Ionela, - nu v-am spus  niciodată pe nume, azi îmi permit să vă scriu așa cum vă spune Ilinca, - mulțumesc pentru tot, pentru cum i-ați învățat despre lume și despre ei, despre prietenie și despre jocuri, dar mai ales mulțumesc pentru sufletul pe care l-ați pus în ei! Știu sigur că e un început valoros pentru anii de școală ce vor urma!

Roxana, căsuța ta este o minunată poveste pentru noi toți, mici și mari! MULȚUMESC pentru că am făcut parte din ea!

Ce primăvară trăim?

 Se apropie sărbătorile pascale, dar afară e un soi de iarnă cu răzlețe ore (sau minute?) de primăvară care ne invită mai de grabă să stăm la căldura șemineului, decât să ne bucurăm soare, de florile primăverii, de frunzulițe de un verde crud care abia se încumetă să apară de teama firească de a nu fi strivite de ger. Anul trecut în același timp Ilinca alerga cu piciorușele goale prin iarba din grădina noastră, anul trecut era aproape vară. Ah, și ce nevoie simt de tot ce înseamnă căldura soarelui! Mi-e tare dor de bine și de soare, de plăcut și de firesc la final de aprilie! Dar se anunță vremuri mai bune, dacă măcar la meteo știrile mai sunt adevărate...

De obicei scriu atunci când mi-e inima plină de frumos. Pentru că această parte din mine simt mereu nevoia să o împart, să dăruiesc sau să îmi dăruiesc atunci când mă mai întorc să recitesc frânturi din mine. Dar azi nu e o astfel de zi. 

Ieri a nins viscolit, zăpada nu ne-a necăjit prea mult, însă frigul a rămas să ne îndepărteze din nou de visul de primăvară. Și îmi dau seama parcă mai mult decât oricând ce mult îmi iau eu bucuria din natură și ce puțin rămâne atunci când natura se încăpățânează să nu fie pe măsura așteptărilor noastre. Și cred că am fost până acum îngăduitoare cu ea, i-am tot găsit circumstanțe atenuante în alți ani în care a mai nins în aprilie, în alte primăveri venite mai târziu. 

Azi, deși e vineri, parcă mi-e greu să o înțeleg...