Orice student are, in anii aceia frumosi si plini de idealuri, materia preferata si, evident, profesorul preferat. Nu am facut nici eu exceptie de la aceasta regula nescrisa si in anul 3 de facultate am decis ca imi place in mod deosebit dreptul penal. Au urmat cursuri pe care abia le asteptam si seminarii la care nici nu ma gandeam cumva sa nu fiu prezenta, apoi cercul de drept penal, publicatii, alegerea temei pentru lucrarea de diploma din aceeasi materie, apoi studii aprofundate si, evident, ma vedeam o viitoare tanara avocat, cu specializare pe drept penal. Dar elanul meu de la inceput s-a cam domolit in momentul in care, cu inca 3 asociati, toti barbati, eu, la inaltimea mea impresionanta de 1,60 m , am ajuns la concluzia ca arat oarecum ridicol sa apar niste persoane care mai de care mai cu antecedente penale... A fost o greseala de abordare, nu stiu din ce motiv am simtit nevoia sa fac in pas inapoi in directia asta - adica stiu, dintr-un soi de prejudecati - si asa am ramas doar cu amintirea ca a fost o vreme cand devoram dreptul penal si, indraznesc sa recunosc, ma cam pricepeam sa fac asta.
Am plecat din facultate cu promisiunea ca voi scrie pentru revistele de specialitate, promisiune pe care le-am facut-o atat dlui profesor Badila Mircea, cat si dlui asistent al sau Popescu Titus...
Anii au trecut, promisiunea mea am purtat-o cu mine si din cand in cand mi-am redeclarat-o, insa nu s-a materializat pana acum... Apoi, pe cand deveneam avocat definitiv, am aflat ca dl Titus Popescu nu mai e. Cu cativa ani doar mai mare decat mine, dar devenit deja unul dintre cei mai apreciati judecatori si fara indoiala un om facut parca pentru a preda si a te provoca sa gandesti, sa citesti, sa cauti varianta ta de a vedea lucrurile in ceea ce se numeste matematica dreptului, cu o familie frumoasa si un viitor care ar fi fost cu siguranta de rasunet, mi-a dat senzatia ca a reusit sa realizeze in putinii ani pe care i-a trait cat altii intr-o viata si inca pe atat... Insa tot dureros de nedreapta va ramane plecarea lui. Mi-am promis ca o sa scriu pentru ca el a fost primul care m-a indrumat sa o iau in aceasta directie si primul articol trimis la Revista de Drept Penal mi-a fost si publicat, spre marea mea bucurie si uimire deopotriva. Viata, insa, iarasi m-a dus pe alte carari si nu am reusit decat sa strang din articolele publicate de dl Titus si pasul urmator, de a alege despre ce sa scriu, nu l-am mai facut.
Acum cateva zile am aflat ca dl profesor Badila este foarte grav bolnav...Azi am aflat ca deja s-a stins... Am avut pana acum doua repere importante si am ramas doar cu promisiunea pe care am facut-o candva ca n-am sa las anii de facultate sa fie doar un inceput si o sa continui ceva macar din ceea ce atunci, datorita lor, am invatat...
Cand dl. profesor Badila mi-a dat o recomandare pentru a intra in invatamant - alt pas dorit si abandonat inainte de a incerca macar -, am povestit vreme mai indelungata si mi-a spus un lucru de care imi amintesc mereu si tot incerc sa ii urmez bunul sfat. Mi-a spus sa invat sa ma opresc din drum atunci cand am obtinut ceva ce mi-am dorit foarte mult. Sa ma opresc si sa ma bucur, inainte de a-mi dori altceva si a porni iar in drumul sprea atingerea unei noi tinte. Mi-a mai spus ca el asta regreta, ca nu a stiut sa se bucure de toate realizarile sale si ca, de fiecare data cand reusea intr-o directie, voia mai mult. De atunci, tot timpul mi-l amintesc si ma opresc pentru a constientiza ca am ajuns intr-un punct pe care candva il vedeam departe de mine...Traiesc cu convingerea ca in ultima parte a vietii sale a avut ragazul de a se uita inapoi, la tot ce a realizat...
Viata e atat de nedreapta si, undeva langa durerea pe care familiile profesorilor nostri o incearca, ramane si regretul ca intr-o lume in care exista tot mai putine valori umane noi, cei care i-am avut profesori pe acesti oameni, nu o sa mai avem cui sa cerem o perere care sa conteze in profesia pe care o practicam, iar cei care urmeaza sa fie studenti poate nu vor avea sansa de a avea o baza cladita pe cunostintele si daruirea unor dascali adevarati...
Va multumesc, dle profesor Badila Mircea...
3 comentarii:
Am avut si eu privilegiul sa fiu studenta a dlui profesor Badila Mircea Sandu. Pasiunea pentru dreptul penal, nascuta din admiratia pentru omul din spatele catedrei, mi-a marcat anii de dupa perioada studentiei, dar - la fel ca si in cazul tau - s-a pierdut in timp, nu stiu exact unde si cand...
Nu exista cuvinte care ar putea sa aline durerea din sufletul celor ramasi. In timp, gandul ca lumea asta mare e plina de oameni care au devenit mai buni pentru ca, pentru o farama de timp dl profesor a facut parte din viata lor - gandul acesta s-ar putea sa le aduca mangaiere. Vor intelege atunci ca dl profesor nu a pornit singur pe drumul dintre stele. Il insoteste dragostea celor apropiati, gandul plin de recunostinta al celor ce i-au fost studenti.
A plecat mult prea devreme dar va continua sa traiasca prin noi toti, prin amintirile noastre, prin visele noastre, prin luptele noastre, prin reusitele noastre, prin lacrimile si zambetele noastre!
Sper sa nu fie prea tarziu sa spun "va multumesc, domnule profesor Badila Mircea Sandu!"
Aici am mai avut îndrăzneala să scriu şi eu, fără să-mi fie teamă că-ţi voi tulbura gândurile. Acum am văzut că am lăsat un mesaj anonim. Dintr-o eroare, cred. Sunt sentimente pe care le-am trăit şi pe care nu am de ce să le ascund. M-am întristat să văd cât de puţini sunt cei care suportă gândul recunoştinţei...
Uite, vezi: avem câte ceva în comun: am terminat aceeaşi facultate şi am iubit dreptul penal (pe care l-am abandonat, apoi, amândouă). Şi, încă ceva: avem aceeaşi profesie.
Am lacrimi in ochi citind despre dl profesor MIRCEA SANDU BADILA. Mai mult decat profesor, un OM deosebit. Vor ramane mereu in amintirea mea cursurile de penal cu dl profesor si semnariile cu dna Anda Santai. Asteptam cu nerabdare intalnirea din luna septembrie de 10 ani de la terminarea facultatii pentru a-l revedea pe dl Badila, si acum din pacate aud ca a plecat mult prea devreme dintre noi. Ramane insa in amintirea mea si imi voi aminti mereu de cele cateva zile petrecute in compania domniei sale la hexagonul facultatilor de Drept de la Craiova, unde am realizat ce om deosebit a fost. Si ramane marea pasiune pentru dreptul penal pe care a stiut cum sa o sadeasca in inimile studentilor. Nu va vom uita niciodata!
Trimiteți un comentariu