Bye, bye 2011! Si multumesc ca ai existat :)

E timpul bilantului.... Cum a fost 2011 pentru mine? A fost un an plin de momente frumoase, dar si triste, de intalniri si reintalniri, dar si de despartiri. Privind in urma, a fost un an pe care o sa il adaug, la fel ca si pe ceilalti, in trecutul meu si nu stiu, cumva ma bucur ca a trecut, ca sa faca loc altui an, cu totul nou, in care parca o iei de la capat iar si iar, spre frumusetea vietii!

Cu siguranta, cel mai frumos moment a fost cel in care am intalnit-o pe finuta noastra, Rebecca, o domnisoara in toata regula, care are acum mai bine de 7 luni, o viata de om, ce mai! Emotia intalnirii, apoi a botezului au facut din anul 2011 unul special, caci nu in fiecare an adaugi persoane pe care le vrei si speri sa le ai o viata langa tine, nu? 

Si am continuat in acelasi ton, adaugand persoane dragi cand am cununat din nou, pentru a treia oara, pe Codruta si Dani, finutii nostri cei mai tineri si care se iubesc atat de frumos, ca ti-e mai mare dragul sa te tot uiti la ei!

Din pacate, pentru mine anul 2011 a insemnat si despartirea atat de dureroasa si de definitiva de cea care mi-a vegheat copilaria, mi-a invatat adolescenta si mi-a ascultat toti anii ce au trecut, cu toate cele bune si rele, mamaie a mea. Si, pentru ca de multe ori inca nu vreau sa accept, o port in continuare in ganduri si suflet si vreau sa cred ca ea exista atata vreme cat voi fi si eu pe acest pamant...

In rest, anul 2011 a insemnat bucurie si tristete, iubire si vis, speranta si dezamagire, in doze mai mari sau mai mici, asa cum este viata oricarui om. Am adunat si pus la pastrare amintiri si trairi frumoase si intense, am reinvatat sa iert si sa uit, am cunoscut oameni frumosi cu suflet mare si m-am izbit si de micimea altora, asa cum se intampla cand traiesti printre semenii tai.

Regrete? Sunt si din acestea, caci altfel n-am mai evolua si n-am mai incerca mereu si mereu sa fim mai buni, asa cum intelegem fiecare dintre noi sa fim astfel. 

Am renuntat la un vis, mi l-am construit pe altul, am gresit mai mult ca sigur fata de cineva, am plans si am ras si am ramas tot eu, cu inca un an adaugat vietii mele.

Dar asta a fost! Acum mai e o zi si anul 2011 va fi doar amintire. Am sa incep anul 2012 alaturi de persoane dragi si prieteni de o viata si, la cumpana dintre ani, imi voi dori tot ce inca nu am si visez sa am, cum va urez tuturor, pentru 2012 si pentru o viata !

La multi ani frumosi si impliniti, sanatosi si fericiti, dragi prieteni!

E dimineata de Craciun!

Fie ca toate visele sa vi se implineasca, rand pe rand, asa cum va doriti!

M-am trezit dis-de-dimineata, asa cum mi-e obiceiul si nici macar colindatul din Ajun nu a reusit sa ma faca sa dorm o idee mai mult. Dar nu-mi pare rau, iubesc diminetile si, infinit mai mult, diminetile de Craciun!

Acum ma uit in jurul meu si ma simt iarasi ca un copil. Defapt, cred ca folosesc prea mult aceasta referire la mine ca un copil. Si incep sa cred ca nu vad astfel Craciunul, ci il vad din ce in ce mai frumos pentru ca adun tot mai multe asemenea zile in suflet si fiecare isi pune amprenta acolo, undeva, adaugand frumusete si caldura si dragoste an de an Craciunului!

Stau langa brad, aud inca ecoul colindelor pe care le-am cantat si pe altele pe care le-am auzit de la alti colindatori, acum doar cateva ore. Si ma simt norocoasa, cu tot ce ma inconjoara in casuta aceasta, in care am pus si pun atata suflet, cu bradul care ma incanta an de an, dar mai ales cu toti oamenii acestia calzi si deosebiti pe care ii am aproape. Pentru ca oricat de mult te incanta cadourile lui Mos Craciun, nu cred ca e de ajuns pentru un Craciun fericit! Si pentru ca nu exagerez si nu vreau doar sa scriu frumos, dar e atat de placut sa te opresti din orice alergare care inseamna viata si sa te uiti in jurul tau, iar acolo sa gasesti iubire si prietenie, oameni sinceri, care stiu sa rada si care pot si iti intind o mana atunci cand ai nevoie.

Si in tot acest tablou simplu si cald de Craciun, ce poti sa iti doresti mai mult, privind Craciunul asa cum stii dintotdeauna? Poate sa ninga....

Ninge!!!! Dar nu doar ninge, NINGE CA IN POVESTI!

CRACIUN FERICIT!

Leul si omul

Cand nu esti in stare sa spui lucrurilor pe nume, cea mai mare dovada de lasitate e sa le lasi asa, intr-o incertitudine comoda. Sa te faci ca nu exista niciun fel de problema si eventual sa ii judeci pe cei ce isi asuma riscuri, pentru ca sunt mai indrazneti decat tine.

Azi un leu a fugit de la gradina zoologica din Sibiu. A fost urmarit, a fost tranchilizat, insa pana la urma singura sansa a fost sa fie impuscat, pentru ca devenise extrem de agresiv si era amenintata viata oricarui om care, din intamplare, ar fi trecut prin locurile in care a hoinarit, inteleg ca la un moment dat chiar si prin oras. Cand s-a aflat ca a fost impuscat, s-a produs o indignare generala si toti au dat inevitabil cu piatra in autoritati si incompetenta de care au dat dovada cei ce au incercat sa il prinda. Nimeni nu a mai avut rabdare sa vada de ce s-a ajuns la o solutie radicala.

Iubesc animalele, dar sunt convinsa ca intre oameni si animale periculoase ar trebui aleasa siguranta oamenilor, chiar daca mai nou avem tendinta de a ne da tot mai putin in vant noi, oamenii, dupa propria specie din care ne tragem si pe care o renegam multi cat de mult putem pentru orice nu suntem in stare sa facem si e mai comod sa dam vina pe altii. 

E ca in viata. Cand unii stau pe margine si, desi nu le convine ca sunt acolo, ii acuza sau macar in cearta din cand in cand pe cei ce au ales sa joace. Sa isi puna viata in primejdie, sa mizeze pe ceea ce isi doresc, sa mai si castige sau, dimpotriva, sa piarda pentru ca au ales riscul si, cand au ales, si l-au si asumat. 

Intotdeauna am incercat in viata sa fiu permisiva si sa spun, in acelasi timp, lucrurilor pe nume, avand grija sa respect alegerea oricui,  dar aparandu-mi propria parere si eventual incercand sa o argumentez. Dar cand ma lovesc de persoane care prefera sa se ascunda dupa orice, sa taca si sa se prefaca mult si bine ca nu se intampla nimic, iar apoi acele persoane sa ma mai si dojneasca pentru ca eu am ales sa incerc sa fac ceva, ma revolta si ma dezgusta totul.

Incerc din rasputeri sa gasesc frumosul in viata, sa ma iau dupa ce imi dicteaza inima si nu ratiunea si sa nu calc pe oameni, chiar daca ratiunea poate mi-ar oferi variante mai comode, mai simple de gestionat si de digerat. Dar cateodata sunt o visatoare si cad de sus ca sa ma trezesc si sa realizez ca lucrurile simple le complica mintile care isi uita ca sunt si suflete. Iar lumea nu e cum ne-o dorim doar pentru ca noi alegem, iar si iar, sa nu o lasam sa curga pur si simplu in directia in care visam si ne ridicam singuri piedici peste piedici, nu suntem in stare sa ne asumam nimic, dar nici nu facem prea multe, pentru ca intr-o zi sa regretam iar ca nu am ascultat ce ne spunea inima ce se afla tot timplul tot acolo, in noi, tot soptindu-ne ...

Bietul leu sau bietul om? 

Ce sa-ti aduca iarna...

... O plimbare printre fulgii de nea, care, daca te uiti cu atentie, au forme de mii de stelute atat de migalos alcatuite, de parca Dumnezeu l-a facut pe fiecare sa fie special, sa te incante...

... O zi ( sau mai multe, mult mai multe) la patinoar, bucurandu-te ca un copil si readucand in suflet acea stare ca totul e posibil si totul e frumos...

...Ceai cu scortisoara si turta dulce, langa un foc trosnind, la munte, alaturi de cel pe care il iubesti...

... Un brad impodobit de tine, in sunet de colind si mireasma de vin fiert...

...Povesti la gura sobei, ca in copilarie, cand parca totul era de basm cand iarna te tinea afara pana cand inghetai de frig, iar bunica te astepta acasa, sa te incalzeasca cu tot, dar mai ales cu multa, multa dragoste...

... Toti ai tai langa brad, in casa ta, facandu-te sa realizezi ce frumoasa e viata si cat esti de norocoasa...

...Colindatori sa-ti calce pragul, vestind Nasterea Domnului...

...Un om de zapada in fata ferestrei tale si bucuria celor mici, sanius, rasete de copii...

...Miros de prajituri, facute cu mult drag, impartite cu toti cei dragi...

...Dorinte scrise catre Mos Craciun in scrisori nescrise, dar visate si imaginate de atatea ori...

Si, daca le ai pe toate acestea, cum poti sa nu iubesti Craciunul?

Cel mai bun prieten al omului

Este, fara indoiala, acel patruped blanos si cu nasul umed, mereu pus pe joaca si gata oricand sa se bucure ca te vede, indiferent daca l-ai lasat toata ziua singur acasa.

Catelusa mea imi umple viata de bucurie! E cel mai bun medicament pentru o zi banala, cand nu ai chef de nimic sau te simti coplesit de tot ce e in jurul tau. Si atunci e de ajuns sa te uiti in ochii ei ca doua margelute negre si iti trece totul. O pozna pe care o face te scoate din rutina zilei si te arunca direct intr-o buna-dispozitie de exceptie, iar devotamentul cu care ma urmareste peste tot ma face sa simt ca nu sunt singura, indiferent de cate persoane sunt sau nu sunt in jurul meu.

Norocoasa de mine, de ceva vreme avem in fata blocului cativa patrupezi care ne pazesc si ne intampina cand venim acasa zi de zi. Dintre ei, doi sunt preferatii mei, un catelus alb cu pete negre, tare poznas si jucaus, care la prima intalnire a sarit pe mine de era sa ma doboare si, dupa ce l-am certat, a luat pozitia de catel cuminte si mi-a intis o labuta, semn ca i-a fost si lui rusine ca a uitat sa se prezinte. De atunci, de cate ori vrea sa sara pe mine, ma uit doar la el si intelege ca nu e frumos si se aseaza iarasi cuminte, intinzandu-mi labuta. E un alergator neinfricat si mare amator de ros pantofi. Cam de fiecare data il gasesc rozand unul, iar Coraliu face glume, cum ca sigur a avut un stapan si a fost alungat din motiv de ros papucei. Dar acum are mai multi stapani, toata lumea il iubeste si il alinta. Mai putin Sarah mea, care nu se intelege defel cu niciun catel, convinsa fiind, dupa toate mutritele pe care le afiseaza cand mergem la plimbare si intalnim un catelus, de orice marime si rasa, ca ea nu face parte din aceeasi specie. Da, am o catelusa careia nu ii plac deloc cateii...

A doua favorita din fata  blocului, din marea gasca de maidanezi, este Negruta, o catelusa mica si foaaaarte guraliva, care e sefa tuturor, provocandu-i sa o urmeze, latra tot ce prinde, fuge dupa masini, biciclisti si orice intrus ce ii incalca teritoriul. Cu noi, insa, e o dulceata de catelusa, vioaie si iubitoare, care ma insoteste tot timpul cand ies cu Sarah la plimbare si care, desteapta fiind, e singura acceptata langa Sarah, pentru ca o ignora in timp ce domnisoara mea incearca sa o alunge cum stie ea - si nu are legatura cu manifestarea normala a unui catel -, adica dand cu capul pur si simplu, ca un berbecut. Negruta e atat de incantata cand te vede, incat de multe ori si daca ii duci mancare, prefera sa o lase si sa te urmeze, facand tumbe si dand din coada fericita din cale afara!

In fiecare dimineata, fara exceptie, cand deschid balconul cei doi catei ma asteapta sa le dau papa. Stau cuminti si cum deschid deja se uita la mine si dau din coada. Si cum sa nu te bucur si, mai mult, cum sa ramai indiferent in fata lor, cand iti ofera atat de simplu si sincer o prietenie mai mult decat frumoasa?

Prin tot ce vad in ochii fiecarui catel pe care il intalnesc, nu pot sa inteleg oamenii care nu iubesc cainii. Si imi spun, de fiecare data cand vad vreo persoana militand vehement impotriva cateilor, ca oamenii care nu au iubit si nu au fost iubiti macar o data in viata de un catel sunt atat de saraci si pierd atat de mult din a cunoaste ce inseamna dragostea neconditionata, sincera si devotamentul in esenta sa!

It's beginning to look a lot like Christmas!

Simt deja in aer miros de scortisoara, cuisoare, ghimbir si portocale, semn ca se apropie sarbatorile de iarna! Doar fulgii de nea mai lipsesc si ii astept ca un copil, cum o fac an de an. Iar, in aceasta perioada, parca totul devine cald si primitor, chiar daca afara gradele tot scad... sau asa ar trebui sa se intample. Sibiul e deja imbracat de sarbatoare si e atat de frumos, de parca e desprins dintr-un basm.

Mi-e tot mai drag Craciunul, iubesc tot mai tare aceasta sarbatoare si nu ma satur sa alerg dupa decoratiuni, sa imi impodobesc casa putin cate putin, pana in Ajun, cand bradul intregeste acest tablou frumos, iar oamenii dragi mie ce ne calca pragul  sunt cel mai frumos cadou pe care pot sa il primesc de la Mos Craciun! Si sunt o norocoasa, de la cea mai mica (finuta noastra, de numai 6 luni) si pana la cel mai mare, pe toti ii vreau si ii am alaturi de mine, mai ales de sarbatori!

De curand, cineva spunea ca ochii sufletului se gasesc in inima si ca nimic in lumea aceasta nu poate fi trainic daca nu e dublat de iubire. Craciunul mi se pare cea mai frumoa
sa declaratie de dragoste pe care ne-o facem unii altora, pentru ca este cel mai sincer moment in care toti ne lasam grijile si neimplinirile deoparte si ne bucuram unii de altii, langa brad, traind din suflet acest moment si promitandu-ne cumva ca toate sperantele noastre se vor implini candva, poate pana la urmatorul Craciun...

Colinde, colinde...

Azi sunt tare fericita, nici teancul de acte de langa mine si nici alte si alte probleme care tot apar nu ma vor face sa fiu altfel. De azi suntem la distanta de doar o mare de colinde de cea mai frumoasa sarbatoare a sufletelor noastre, Craciunul.

"Vorba" unui site, va mai amintiti Craciunul? Eu abia il astept, ca in fiecare an! :)

Si, pentru ca incerc sa fie aceasta perioada cat mai placuta si mai echilibrata, iar colindele cele mai dragi sa le savurez cat mai aproape de Craciun, primele pe care le ascult cand incepe perioada Postului Craciunului sunt cantecele de iarna. 

Da, stiu, pana si in privinta asta am un plan :P

Experienta 11even

In urma cu doar cateva zile mi s-a propus sa fiu unul dintre cei 11 speaker-i din cadrul evenimentului 11even, in Sibiu. Recunosc, nu stiam prea multe despre aceste eveniment, doar ma intalnisem accidental cu postari pe  Facebook si mi s-a parut o idee draguta, inca de cand am vazut primele posturi. Sa motivezi oameni din jurul tau prin a le impartasi din experienta si trairile tale, intr-o perioada ca aceasta, in care haosul si incertitudinea par sa domneasca peste tot, mi se pare nu doar un lucru bun, dar si un fapt necesar. Iar eu ma vad implicandu-ma in orice proiect in care cred si care poate ajuta, fie cat de putin, comunitatea din care fac parte. Si le multumesc sincer celor ce s-au gandit la mine, ma onoreaza invitatia lor si sper sa nu ii dezamagesc.

O prezentare cu adevarat reusita, insa, o gasiti aici http://www.11even.ro/index.php si apartine initiatorului acestui proiect frumos si ambitios, cladit pe o poveste frumoasa dintr-o zi de 11 11 2011...

Asa ca iata-ma acceptand provocarea 11even si incercand prin discursul pe care il pregatesc sa misc ceva, cumva. Pana atunci, in randurile urmatoare este prezentarea mea, in functie de intrebarile adresate de cei de la 11even :

"Viaţa e învăţare. Înveţi să trăieşti, înveţi să iubeşti, să preţuiesti sau să uiţi că preţuieşti, să alergi sau să mergi cu paşi mărunţi, să te opreşti, să priveşti în urmă şi să te întrebi ce faci cu drumul tău, să reconsideri unele decizii, să te feliciţi pentru altele. Înseamnă să cunoşti oameni şi să le stai alături sau, din contra, să îi îndepărtezi. Şi să înveţi zi de zi ceva despre tine. E ca un joc complicat şi complex sau, cum zicea Paler, ca un cântec, pe care nu poţi să îl fredonezi decât de la început spre sfârşit.

De aproape 7 ani sunt avocat asociat al socieţătii civile de avocatură Cunţan şi Banea, una dintre primele societăţi de avocatură din Sibiu şi, cu siguranţa, la acea vreme, cu cei mai tineri asociaţi.

Avocatura este o profesie frumoasă şi plină de provocări, însă, ca şi în orice alt domeniu de activitate, din cauza perioadei aceasteia incerte pe care o traversează întreaga societate, uneori am senzaţia că nu pot face avocatură aşa cum ne-au învăţat profesorii noştri. Pledoariile de altădată sunt înlocuite cu acte scrise şi susţineri aproape matematice, din cauza timpului care parcă are azi altă dimensiune şi ne presează tot mai tare. Mi-aş dori să mă situez şi de cealaltă parte a barei, în rolul judecătorului sau chiar a procurorului. Cred că doar aşa un jurist poate să înţeleagă pe deplin sistemul din care face parte. Un alt vis realizabil şi pe care mă simt datoare, pentru profesorii mei, să îl împlinesc, este de a scrie lucrări de specialitate.

În profesia de avocat, momente de cumpănă trăieşti în fiecare zi, cu fiecare nou dosar pe care trebuie să îl duci la bun sfârşit. Cu toate acestea, cel mai delicat moment se leagă de începuturile societăţii de avocatură pe care am înfiinţat-o. A fost un act de curaj în acea vreme, trei avocati tineri încercând să meargă pe un drum nebătătorit în spaţiul sibian. Nu a fost uşor, dar faptul că am avut această îndrăzneală şi azi suntem în aceeaşi formulă, cu o societate mereu în creştere, mă face să cred că am făcut o alegere fericită.

Sunt multe momente frumoase pe care viaţa mi le-a oferit. Nu există un moment anume, există o sumă de momente care te fac să realizezi că merită să trăieşti. De la o banală zi alături de cei dragi, dar care ţi-a rămas întipărită adânc în suflet, până la zilele petrecute într-un loc în care ai visat dintotdeauna să ajungi ori un moment în care te trezeşti dimineaţa şi îţi spui ”sunt un om fericit”, fără ca în acea zi să se întâmple ceva extraordinar.

Cel mai mult când sunt nevoită să iau o decizie mă ajută încrederea în mine. Până la urmă, fiecare dintre noi avem dreptul să decidem încotro ne dorim să ne îndreptăm. Când facem alegeri bune devenim mai încrezători, iar în cazul în care greşim alegerea devine o greşeală asumată. Evident, însă, persoanele de lângă noi ne influenţează de multe ori deciziile. Pentru mine, părinţii şi soţul meu sunt cei cu care mă consult de cele mai multe ori.

Nu există eşec, există doar învăţare. Consider că în viaţa poţi să ajungi oriunde îţi propui, dacă îţi doreşti cu adevărat şi nu laşi devierile inerente de la ţelul tău să te doboare. Iar totul capătă un sens când realizezi că bătălia cu propriile limite e cea mai mare dintre toate. Învaţă în primul rând să crezi că poti să îţi implineşti visurile şi drumul ţi se va parea mult mai usor, chiar şi atunci când te împiedici.

Sunt perfecţionistă, aşa că mă confrunt cu “situaţii de criză” la tot pasul. Sunt acele momente în care parcă nu mai vezi nicio soluţie pentru problemele pe care le întâmpini. Însă, cum deja am amintit, toate se întâmplă de cele mai multe ori doar pentru ca ne creăm singuri bariere şi apoi avem impresia că nu suntem în stare să le depăşim. Întotdeauna se găsesc soluţii.

Aş vrea să fiu considerată de cei de lângă mine un om pe care te poţi baza. Cea mai mare satisfacţie în plan profesional o am atunci când un client pleacă din biroul meu cu siguranţă că şi-a încredinţat problemele sale unui profesionist în care are deplină încredere. În viaţa de zi cu zi, îmi doresc să fiu pentru persoanele dragi aproape oricând au nevoie de mine.

Titlul discursului meu la 11even este “Spun ceea ce simt”. Pornind de la “Scriu ceea ce simt”, titlul blogului personal şi care mă defineşte, în sensul că de când mă ştiu îmi place să mă exprim în acest fel. Iar dacă e vorba de un discurs, până la urmă înseamnă acelaşi lucru: să redai, de data aceasta prin cuvinte rostite, ceea ce se întâmplă în interiorul tău.

Dacă ar fi să încadrez prezentarea mea într-o categorie aceasta ar fi “Viata, o continua provocare.”

Textul este reprodus, asa cum a fost postat aici:

http://11even.ro/blog/2011-10-26-oana-cuntan-intotdeauna-se-gasesc-solutii/

Nu imi mai ramane decat sa astept o zi de 11 11 2011 si, toti cei 11 speaker-i sa incercam sa ii incantam si motivam pe toti cei 111 participanti la eveniment aici, in Sibiu. La fel se va intampla in toate cele 11 orase participante la eveniment, fiecare, la randul sau, avand 11 speaker-i si 111 participanti. Iar acesta speram ca va fi doar inceputul unui drum plin de experiente minunate impartasite cat mai multor oameni , de ce nu, din intreaga lume.

Nu mai sfidati regulile de circulatie, pe voi va sfidati!

Ma uit in jurul meu si nu imi vine sa cred cate nenorociri se petrec. Printre oameni pe care ii cunosc din vedere sau oameni de televiziune, ori prieteni vechi, parca in ultima perioada soselele isi cer un tribut tot mai mare si atat de absurd.

Si toate astea pentru ca ne grabim... Ne grabim sa gonim nebuneste cu masini in care ne incredem pentru ca sunt puternice si uitam ca sunt un mecanism si nimic altceva. Si nu ne dam seama ca, de fiecare data cand o facem, punem in pericol viata celor de langa noi, de multe ori viata celor mai dragi fiinte, ori pe cea a unor straini care nu au nicio vina si nu stiu ce ii poate astepta la prima curba ori dupa rampa... Si e  nedrept!

Nu sunt de foarte multa vreme sofer, insa imi doresc enorm sa fiu unul responsabil si sa incerc sa fac cel mai simplu si firesc lucru pentru mine si pentru cei cu care ma intalnesc in trafic: sa respect regulile de circulatie, fara sa incerc sa cred ca sunt mai presus de ele sau ca nu sunt facute pentru toata lumea si fara sa incerc sa le comentez. Pana la urma parca intreaga societate romaneasca crede, fara sa aiba un motiv si in defavoarea tuturor, in aceasta perioada ca e mai simplu sa incalci regulile decat sa le respecti. Din pacate, cand e vorba de regulile de circulatie, o incalcare a lor poate atrage moartea altora, cel mai greu si ireversibil rezultat posibil in aceasta situatie. 

Si stau si ma gandesc si chiar nu inteleg... De ce sa gresim atat de prosteste? De ce sa nu purtam centura de siguranta, daca altii s-au chinuit sa o inventeze si altii si altii sa tot demonstreze de cate ori oamenii ar fi trait sau au fost salvati pentru ca o purtau in timpul unui accident? Cat de incredibili credem ca suntem, in timp ce nu o purtam si ne ascundem sa nu ne vada agentul de circulatie? Sau de ce sa depasim un autoturism cand desparte sensurile de mers o linie clara, alba si continua sau chiar si doua,  puse acolo sa ne transmita ca suntem in pericol daca le incalcam? Ori cum sa iti cumperi anti-radar si sa sfidezi orice limita de viteza, mergand prin localitati sau prin afara lor intr-o goana nebuna, in timp ce pui in pericol vieiti si nu iti pasa? Cu ce drept nu iti pasa? Si cu ce pret? 

Oricui i se poate intampla, oricand, o nenorocire in timp ce conduce masina. Si, mai mult, soarta poate sa ia o intorsatura dintre cele mai dureroase in orice moment, indiferent daca faci sau nu ceva sa impingi limite. Insa este, sunt convinsa, o mare diferenta sa stii ca ai facut tot posibilul sa eviti o nenorocire si sa stii ca daca respectai doar regulile de circulatie si pe cele de bun simt nu luai o viata, doua, trei...

E dureros, e revoltator si nu, nu e corect! 

Dar e simplu sa respecti regulile, e o datorie fata de tine, ca om care faci parte dintr-o societate, si este o sansa pe care ti-o dai tie si  le-o oferi celorlalti sa ajunga cu bine acasa, atunci cand sunt pe sosele, oriunde in lumea asta mare!

Zumba time!

Imi place incredibil de mult muzica buna si, da , uneori imi place sa dansez. Apoi, ca orice persoana a zilelor noastre care se respecta, am crezut mereu ca sportul trebuie sa faca parte din viata mea. Mi-a luat mult timp pana sa gasesc o reteta sa le combin si sa imi placa intradevar, insa am fost norocoasa sa gasesc reteta perfecta: ZUMBA!

De cateva luni bune, de trei ori pe saptamana astept cu nerabdare orele de ZUMBA, cu Laura Bothar si Emil Iakabos. Si va recomand din tot, tot sufletul, daca iubiti muzica buna si sportul si doriti sa le combinati, sa incercati macar o data sa mergeti la Zumba, oriunde ati fi in lumea asta mare.


In ritmul uneori infernal al vietii de astazi, serile cu Zumba sunt menite sa imi reincarce bateriile. Si nu e vorba doar de faptul ca arzi calorii - desi, evident, e motivul pentru care aproape fiecare dintre noi se gandeste si doreste sa practice un sport. Zumba e o stare, de cate ori am o zi mai grea si ma simt epuizata, daca am norocul ca acea zi sa se sfarseasca cu o ora de Zumba, seara ma simt un alt om, optimist si plin de viata si, in acelasi timp obosit in cel mai placut mod. Senzatia pe care o am dupa ce plec de la sala este exact senzatia pe care, copil fiind, o aveam dupa ce ajungeam acasa de afara, unde aerul curat si jocurile copilariei te oboseau si te adormeau, fara sa iti dea ocazia sa te mai gandesti la nicio grija, la nimic neplacut.

La Zumba totul este incredibil: melodiile pe care se desfasoara coregrafiile iti raman in minte si te trezesti chiar si dimineata cu ele, iar pasii te urmaresc si ei peste tot, de-ti vine sa dansezi cateodata si peste zi, ca sa ii rememorezi si sa iti readuca starea de bine si de bucurie.

O ora de Zumba incepe intr-un ritm mai putin alert, apoi gluma se ingroasa si pasii sunt tot mai desi si mai sustinuti, in timp ce pauzele dintre melodii devin tot mai mici. La sfarsit, melodia de cool-down te face sa te opresti din nebunie si te calmeaza, te face chiar sa devii nostalgic...

Pana la urma, Zumba e o frumoasa, frumoasa nebunie!

Mi-e toamna...

...si eu ma simt minunat, de acum si pana dupa sarbatori ador senzatia de "acasa"... Cand frigul te tine inca putin sub plapuma dimineata, iar cafeaua nu doar te trezeste, dar iti incalzeste si mainile, impreunate peste cana fierbinte. 

Azi m-am trezit cu o senzatie de usor si bine, desi sunt acasa doar eu. Ma asteptam sa fie soare, dar cand am vazut toti norii ingramaditi pe cer, reactia mea a fost inversa decat era, poate, firesc: in sfarsit, se face frig! De cand ne-am intors din Egipt nu a plouat, nu am vazut decat foarte rar nori si, chiar daca diminetile si serile au fost tot mai friguroase, a fost tot timpul cald, prea cald pentru o toamna asa cum o stiu eu. Si, pentru prima oara in viata mea, am constientizat ca ar fi fost tare monoton sa nu existe anotimpurile toate, care sa schimbe in jurul nostu intregul peisaj si, prin el, intreaga noastra stare interioara. 

Acum imi pica asa de bine sa il ascult pe Alifantis!

Si acum, abia acum simt frunzele ingalbenite si mirosul lor... Cand eram mica, ma jucam in fiecare toamna prin frunze cu ai mei, pe malul Timisului. De atunci le ador, cu fosnet, cu toate culorile cuprinse in ele si cu promisiunea ca altele vor veni la primavara, sa le inlocuiasa si sa ne incante. 

E timpul perfect pentru facut curatenie, in orice sens... Vara a trecut cu toate momentele ei frumoase, dar traite sa fie doar amintiri parca de atunci, incep deja zilele de nastere ale oamenilor dragi mie, majoritatea nascuti,  -dintr-o intamplare, oare?- in lunile ce vor urma, iar pregatirile pentru sarbatorile de iarna deja le simt ca se apropie, sarbatorile cele mai dragi sufletului meu! 

Da, acum mi-e toamna!

... Despre viata, pur si simplu

"Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi "zgomotul" creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu, cumva, ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar." Steve Jobs

... Cuvintele de mai sus sintetizeaza prea dureros de adevarat cum ar trebui sa vedem viata... Dar cati dintre noi au acest curaj, aceasta nebunie? Prea putini...

Suntem mai tot timpul inchisi in propriile noastre limite, create de societate, de spatiul in care traim, de oamenii care, cu voia sau fara voia noastra, ne influenteaza destinul intr-un sens sau altul. O hotarare luata intr-un moment, despre care simtim ca nu a fost cea mai buna decizie si poate ne impovareaza peste masura, dar ni se pare prea greu sa o luam in alta directie si infinit mai comod sa ramanem intre propriile noastre limite, desi deseori ne incomodeaza. Si ramanem asa.

Ironic, acum, cand scriu, la radio se aude o melodie ce ma urmareste si ea din timp in timp. Se numeste "One more try" si, de cate ori o ascult din intamplare, ma gandesc ca oricand am sansa sa schimb ce imi doresc in viata: profesia poate - pe care mi-am dorit-o intotdeauna, dar o credeam altfel ori eu ma credeam altfel in raport cu ea, ori locul unde traiesc sau felul in care o fac. Cu toate astea, de cele mai multe ori plec pe acelasi drum gandindu-ma ca mai am timp. Dar timpul nu iarta si nu se intoarce... Merge intr-o singura directie si eu trec cand prin el, cand peste el... Noi toti avem doar timpul de maine, pe cel de ieri nu-l mai avem si, cum scriam in postul trecut, ar fi atat de bine sa nu avem regrete! Dar toti avem, mai multe sau mai putine.

Prea putini traiesc exact viata pe care o vor, ca si cand ar fi un lux pe care nu ni-l permitem pentru ca ne e frica sa intindem mana si sa ne facem viata cum vrem, fara compromisuri, fara niciun fel de compromis... Ma urmaresc cuvintele lui incredibil de tare acum, cand toata lumea este afectata de o moarte anuntata... Si maine probabil ca iarasi le voi uita sau le voi vedea doar ca pe un frumos citat care spune prea direct care ar trebui sa fie rostul nostru in lume...

Trist, ar trebui sa facem toti ceva cu vietile noastre azi si sa nu asteptam un maine incert...

Un pas mic, dar al meu :)

Exista in viata fiecaruia dintre noi, cred, lucruri si momente pe care le-am ratat, poate chiar si oameni pe care ii voiam in viata noastra si i-am uitat sau pur si simplu i-am pierdut, luati de valul vietii. E de dorit sa avem cat mai putine asemenea regrete, insa ele fac parte din viata noastra si oricat le-am ignora le evocam din timp in timp chiar si fara voia noastra.

Nu fac nici eu exceptie de la aceasta parte a vietii, de neimpliniri. Insa vreau sa cred ca atata vreme cat traim orice se poate schimba si orice merita sa fie trait suntem macar datori sa incercam sa reparam...

Azi sunt pe cale sa imi implinesc o dorinta mai veche care, desi poate ar suna copilareste, ma determina sa scad din lista cu lucruri  nerealizate si sa o adaug la realizari. Si sunt incantata, de parca as fi "la varsta fericita", cum ar spune Creanga!  Pentru ca, trebuie sa recunosc, e  mai comod, de cele mai multe ori, sa iei partea usoara a vietii, cea pe care o cunosti si traiesti, dar care te face doar sa devii banal. E ca atunci cand, obisnuit sa o iei pe acelasi drum spre casa sau birou, de multe ori ratezi un drum mai scurt sau unul mai frumos, doar pentru ca puterea obisnuintei este mai mare decat cea a dorintei de a gasi un drum nou. Si, mai mult decat atat, ratezi o emotie, pe cea a descoperirii.

Realizand ceva nou si dorit, ai ocazia sa devii un alt om, unul mai viu. Si, indiferent de rezultatul la care ajungi - caci se poate ca, atingand un ideal sau realizand o veche dorinta sa ajungi la concluzia ca nu este chiar ce ti-ai imaginat - , cu siguranta inveti.

Doresc din suflet, oricarui om de pe Pamant care viseaza si vrea sa isi transforme dorintele in realizari sa faca tot posibilul sa le implineasca si apoi sa savureze pe deplin momentul implinirii!

Domnului profesor, cu recunostinta...

Orice student are, in anii aceia frumosi si plini de idealuri, materia preferata si, evident, profesorul preferat. Nu am facut nici eu exceptie de la aceasta regula nescrisa si in anul 3 de facultate am decis ca imi place in mod deosebit dreptul penal. Au urmat cursuri pe care abia le asteptam si seminarii la care nici nu ma gandeam cumva sa nu fiu prezenta, apoi cercul de drept penal, publicatii, alegerea temei pentru lucrarea de diploma din aceeasi materie, apoi studii aprofundate si, evident, ma vedeam o viitoare tanara avocat, cu specializare pe drept penal. Dar elanul meu de la inceput s-a cam domolit in momentul in care, cu inca 3 asociati, toti barbati, eu, la inaltimea mea impresionanta de 1,60 m , am ajuns la concluzia ca arat oarecum ridicol sa apar niste persoane care mai de care mai cu antecedente penale... A fost o greseala de abordare, nu stiu din ce motiv am simtit nevoia sa fac in pas inapoi in directia asta - adica stiu, dintr-un soi de prejudecati - si asa am ramas doar cu amintirea ca a fost o vreme cand devoram dreptul penal si, indraznesc sa recunosc, ma cam pricepeam sa fac asta.

Am plecat din facultate cu promisiunea ca voi scrie pentru revistele de specialitate, promisiune pe care le-am facut-o atat dlui profesor Badila Mircea, cat si dlui asistent al sau Popescu Titus...

Anii au trecut, promisiunea mea am purtat-o cu mine si din cand in cand mi-am redeclarat-o, insa nu s-a materializat pana acum... Apoi, pe cand deveneam avocat definitiv, am aflat ca dl Titus Popescu nu mai e. Cu cativa ani doar mai mare decat mine, dar devenit deja unul dintre cei mai apreciati judecatori si fara indoiala un om facut parca pentru a preda si a te provoca sa gandesti, sa citesti, sa cauti varianta ta de a vedea lucrurile in ceea ce se numeste matematica dreptului, cu o familie frumoasa si un viitor care ar fi fost cu siguranta de rasunet, mi-a dat senzatia ca a reusit sa realizeze in putinii ani pe care i-a trait cat altii intr-o viata si inca pe atat... Insa tot dureros de nedreapta va ramane plecarea lui.  Mi-am promis ca o sa scriu pentru ca el a fost primul care m-a indrumat sa o iau in aceasta directie si primul articol trimis la Revista de Drept Penal mi-a fost si publicat, spre marea mea bucurie si uimire deopotriva. Viata, insa, iarasi m-a dus pe alte carari si nu am reusit decat sa strang din articolele publicate de dl Titus si pasul urmator, de a alege despre ce sa scriu, nu l-am mai facut.

Acum cateva zile am aflat ca dl profesor Badila este foarte grav bolnav...Azi am aflat ca deja s-a stins... Am avut pana acum doua repere importante si am ramas doar cu promisiunea pe care am facut-o candva ca n-am sa las anii de facultate sa fie doar un inceput si o sa continui ceva macar din ceea ce atunci, datorita lor, am invatat...

Cand dl. profesor Badila mi-a dat o recomandare pentru a intra in invatamant - alt pas dorit si abandonat inainte de a incerca macar -, am povestit vreme mai indelungata si mi-a spus un lucru de care imi amintesc mereu si tot incerc sa ii urmez bunul sfat. Mi-a spus sa invat sa ma opresc din drum atunci cand am obtinut ceva ce mi-am dorit foarte mult. Sa ma opresc si sa ma bucur, inainte de a-mi dori altceva si a porni iar in drumul sprea atingerea unei noi tinte. Mi-a mai spus ca el asta regreta, ca nu a stiut sa se bucure de toate realizarile sale si ca, de fiecare data cand reusea intr-o directie, voia mai mult. De atunci, tot timpul mi-l amintesc si ma opresc pentru a constientiza ca am ajuns intr-un punct pe care candva il vedeam departe de mine...Traiesc cu convingerea ca in ultima parte a vietii sale a avut ragazul de a se uita inapoi, la tot ce a realizat...

Viata e atat de nedreapta si, undeva langa durerea pe care familiile profesorilor nostri o incearca, ramane si regretul ca intr-o lume in care exista tot mai putine valori umane noi, cei care i-am avut profesori pe acesti oameni, nu o sa mai avem cui sa cerem o perere care sa conteze in profesia pe care o practicam, iar cei care urmeaza sa fie studenti poate nu vor avea sansa de a avea o baza cladita pe cunostintele si daruirea unor dascali adevarati...

Va multumesc, dle profesor Badila Mircea...

Egiptul: concluzie

 Cu regret fata de Piramide, fata de Sfinx, de Marea Rosie cu nisip fin si apa albastra, de parca cerul s-a mutat in ea, cu dor de pesti si corali, de scufundarile care te fac sa pari fiinta a marii, Egiptul nu e, in ceea ce ma priveste, nicidecum o destinatie de vis, daca privesti lucrurile in ansamblu...

Cu toate scrierile pe care le-am trait acolo, asa cum le-am postat aici, cu toata incantarea pe care am simtit-o cand am vazut toate aceste frumuseti si minuni, aceasta tara are prea multe lucruri care mi-au displacut. Mizeria predomina peste tot si diminueaza considerabil frumusetea zilelor si noptilor in care am fost un calator prin Egipt. Si e imposibil aproape sa o ignori. Apoi mai este insistenta cu care toti cei de acolo incearca sa isi vanda marfa lor facuta in proportie covarsitoare oriunde altundeva in lume decat la ei, de ei. Am trait constant senzatia ca vreau sa vad ceva facut de ei si, cu parere de rau, pot scrie ca lucrurile lor le-am gasit doar in Muzeul de Egiptologie si in maretia Piramidelor si a Sfinxului. De parca tot ce a fost frumos si impunator si cu adevarat original a fost construit sau lucrat candva, de demult si gata. Si-au epuizat toata energia, toata stiinta, toata frumusetea de care dispuneau... Azi sunt doar o tara din lumea a treia si nimeni nu pare ca vrea sa faca un efort sa iasa din starea de mizerie si de specula in care sunt. Incearca din rasputeri sa vanda marfa proasta, sunt prietenosi la inceput, dar devin agresivi daca nu gasesc in tine un cumparator de chilipiruri, ambalate doar in povesti frumoase, dar mincinoase.  In orasele lor (incluzand Cairo) domnesc gunoaiele, un miros specific de condiment care dupa putin timp de cand il percepi devine insuportabil si nu te lasa nicicum in pace. Si il gasesti in hainele pe care le vand, in mancarea pe care o servesc, in aerul pe care il respiri.

Eigptul merita vazut de cei care, ca si mine, au visat toata viata sa vada minunile sale. Insa iti trebuie o doza mare de toleranta fata de partea urata a sa. Incantarea de acolo m-a tinut in primele zile, desi si atunci a fost stirbita de multele probleme pe care le-am intalnit in hotelul ce la prima vedere mi-a taiat respiratia: probleme cu usi ce nu se inchid si sunt reparate rudimentar, pentru ca toate resturile inimente unei asemenea reparatii sa ramana acolo zile in sir, robinete ce raman deschise, oameni ce trebuie sa te serveasca si sa iti faca sejurul cat mai placut, dar care, daca nu primesc un ban, devin de-a dreptul deranjati ca le ceri ceva. Si nu as vrea sa mai amintesc decat in treacat modul la care privesc o femeie, fie si insotita...

Adevarul e ca azi, la doua saptamani dupa intoarcerea mea din Egipt, inca traiesc cu convingerea ca nu as vrea sa ma intorc acolo. Si e prima oara cand plec cu acest gand dintr-un loc pe care am visat sa il vad cu ochii mei... Iar cea mai mare dovada in acest sens a fost reactia mea cand, ajunsa acasa, dupa un drum Bucuresti - Sibiu in care doar am dormit -  gratie zborului stresant pe parcursul caruia nu am reusit decat sa stau incordata -, ajungand pe o strada din cartier si trezita fiind din somn, am exclamat, natural : "Doamne, ce frumoasa e str. Semaforului!" (o strada banala dealtfel, pe care pana in acel moment niciodata nu m-am gandit sa o cataloghez altfel decat eventual prea aglomerata...)

 Si iar, cu regret pentru ceea ce n-am vazut, cu regret fata de un apus de soare in desert, fata de toti pestii care m-au incantat si, din nou, fata de Piramidele ce m-au fascinat dintotdeauna...

"Piramidele-nvechite/Urca-n cer varful lor mare..."

8 septembrie 2011

... si azi le-am vazut, in toata splendoarea lor!!!! Ma uit la poze si nu imi vine sa cred ca acum doar cateva ore am fost langa ele, le-am trait cu toata fiinta si toate asteptarile mele nu au fost in zadar... Primul lucru pe care l-am facut a fost sa le recit versurile lui Eminescu... M-au coplesit si am acum senzatia ca am lasat acolo o parte din mine... 

Am plecat spre Cairo la ora 1 noaptea, iar luna ne-a tinut de veghe, mare si portocalie, ovala intr-un fel ciudat pentru noi. Am mers pret de cateva ore bune, iar dimineata am ajuns la prima destinatie, Muzeul de egiptologie. Impresionant, plin de acea parte din Egiptul maret de demult. Am ramas impietrita langa masca lui Tutankhamun, apoi langa sarcofagul din aur masiv, ambele embleme de neclinit pentru ceea ce inseamna Egiptul. Pur si simplu ma uitam si parca voiam sa constientizez mai mult, cu toata fiinta, ca sunt acolo, langa ele! O senzatie incredibila, greu de coborat in cuvinte si cu atat mai greu de uitat. Mi-am amintit iar, ca in fiecare moment de acest fel al vietii, ca tot ce am de facut e sa ma opresc si sa ma bucur de clipele unice. Si asa am facut.

Am plecat mai departe, cu soarele tot mai neindurator, spre o alta destinatie, o prezentare de parfumuri si esente, care poate mi s-ar fi parut interesanta in orice alta zi a vietii, dar azi a fost doar o punte spre marea si asteptata vedere a Piramidelor. Si totusi, mi-a ramas un miros de lotus , floarea dragostei, pe care mi l-am intiparit cumva in fiinta, convinsa ca il voi redescoperi...

Am iesit din Cairo si, in scurt timp, cand ma uitam nevrand sa mai clipesc ca sa nu ratez o prima imagine, mi-au aparut in fata ochilor maretele, impunatoarele, nemuritoarele piramide. Facand si timpul sa para mic si neisemnat si legand parca pamantul de soare, piramidele iti dau un sentiment de om mare cand realizezi ca sunt construite de semeni de-ai tai si, in acelasi timp, un sentiment de om marunt, cand le simti cat sunt de impunatoare... Le-am vazut de aproape, apoi de departe, iar ultima oprire a fost la Sfinx, alta intalnire plina de emotii. De cate ori ochii ti se opresc asupra lor, nu poti sa nu te intrebi cum au reusit oameni de-ai tai sa le construiasca acum atatea mii de ani si ce le-a facut sa ramana atat de puternic si emotionant sa dainuie in fata vesniciei... Caci nimeni nu cred ca isi poate inchipui lumea fara ele!

O sa continui povestea intr-o alta zi, caci azi s-au intamplat prea multe ca sa poata sa incapa intr-o banala insiruire de cuvinte. Pana atunci mai arunc o privire pe pozele ce-mi stau marturie ca intradevar am trait privilegiul de a le vedea si imi ramane pentru mai tarziu prilejul de a le povesti...

Ma regasesc in fata Piramideloer... Inchid ochii si sunt langa ele. O camila si un beduin ma imbie sa fac cu ei o poza. La inceput dragut, vorbind ca majoritatea celor de aici limba rusa cu noi, din convingerea ca de acolo am venit, asa cum au facut-o cei mai multi dintre turisti. Apoi devin agasanti - si cu asta amintesc si partea care imi displace total aici - si oriunde vrei sa o iei te urmeaza si tot scad dintr-un pret anuntat la inceput, fara sa fie macar intrebati...

Piramidele si Sfinxul merita traite macar o data in viata! Oricat de mult ai citi despre ele, oricate documentare ai vedea, nu e la fel.  Sfideaza timpul, iti incanta toate simturile si te fac sa nu mai observi nici ca te topesti cu totul, sub soarele neindurator si fara nici cea mai mica adiere de vant...

Mihaela Radulescu - "Intreaba-ma orice" sau o alta lectie frumoasa de viata...

M-a incantat din nou, dar am ceva sa ii reprosez: au fost prea putine pagini, desi, daca stai sa iti raspunzi la intrebarile la care esti invitat sa o faci, cred ca o viata te tot poti gandi si razgandi... Oricum, astept cu nerabdare urmatoarea carte, care inteleg ca e deja scrisa si asteapta sa ajunga sa fie si ea rasfoita si simtita.

Cel mai mult mi-a placut istoriara din care am luat un fragment, cu precizarea ca merita citita intreaga poveste, finalul e unul asa cum trebuie sa fie...

Poveste geometrică

(Fragment pagina 29)

"S-au cunoscut într-un caiet; ea era pe pagina din stânga, iar el pe pagina din dreapta. Cerc era desenată, ba chiar avea şi două raze care-i luminau chipul ca într-un zâmbet. Era perfectă, căci fusese făcută cu compasul şi un creion negru foarte sigur pe el, care a decis ca ea să fie un cerc-femeie, fiindcă avea atâtea calităţi subtile...Când creionul a început să treacă razant pe lângă riglă ca să deseneze cubul, Cerc privea cu răsuflarea tăiată la perfecţiunea unghiurilor, la multitudinea de laturi, la simetria senzuală şi abia aştepta să vadă cine e. Când Cub a fost gata şi privirile li s-au întâlnit, foile albe au tremurat, căci ei erau mult prea perfecţi ca să se deformeze. Cub, dezmeticit, s-a uitat împrejur şi a dat cu ochii de Cerc. O, Doamne, cât era de frumoasă! Ce simplitate şi ce desăvârşire! Ce perfectă armonie!... I-a venit aşa, fără să-şi poată prelungi vreo latură, să mângâie rotunjimea, pe dinăuntru, pe dinafară... Când a realizat cât erau de diferiţi, Cub s-a întristat, dar nimic din sentimentele lui nu putea fi văzut din afară, poate doar atunci când vreuna din laturi se înroşea de sfială. Doar Cerc părea să dea din raze ca o făptură îndrăgostită, de câte ori era privită...

Prima oară când s-a închis caietul şi s-au trezit lipiţi strâns unul de altul, faţă în faţă, li s-a tăiat respiraţia. Cub a vrut s-o ia în braţe, dar Cerc nu ştia cum să-l cuprindă. Nici Cub nu era foarte sigur că ar fi putut să-şi desfacă laturile, aşa, dintr-odată, dar după câteva ore petrecute împreună a ştiut că asta pot învăţa doar unul de la altul. Când erau răsfoiţi şi lăsaţi cu caietul deschis chiar la paginile lor, erau atât de trişti şi atât de singuri...Li se făcea un dor cumplit şi,oricât s-ar fi iubit, ştiau că niciunul dintre ei nu putea închide caietul, mereu depindea de altcineva ca ei doi să fie fericiţi.

Într-o zi, Cub s-a înspăimântat la gândul că una dintre foi ar putea fi ruptă din caiet, ca să devină avion, cum i se întâmplase unui prieten de-al lui. Habar n-avea că şi Cerc se frământa cu aceleaşi gânduri negre, fiind şi mai speriată de radiera cu care-i şterseseră prima rază...

Zile în şir, când caietul nu se deschidea deloc, erau atât de fericiţi în lumea lor, în dragostea lor ce era în pericol doar când se afla în mâinile altora... Cub şi Cerc începuseră să-şi facă planuri împreună. Se gândeau chiar să renunţe la perfecţiune şi să se transforme amândoi într-un banal triunghi..."

Egipt: Soare si iar soare

7 septembrie 2011

O alta zi in Egipt, una linistita, cu un soare si mai incins, aprins si pus pe prajit pentru oricine crede ca poate sa ii stea in fata. Piscina, muzica relaxanta si facuta parca exact pe gustul meu. Sampanie, prajituri incredibil de imbietoare, iar soare si iar apa si, evident, vizite la pestii cei colorati, tacuti si agitati doar de apa mult mai suparata decat cum am cunoscut-o. 

Da, azi marea s-a saturat sa taca si sa ne primeasca tot prietenoasa, calma si calda. Asa ca scufundarile au fost destul de ametitoare, iar pestii doar cei mari s-au gandit ca nu ar fi politicos sa se ascunda si ei printre corali si ne-au oferit mici reprezentante, prin ploaia de nisip din mare pe care au indurat-o... Ma tot intreb, oare cand marea e atat de agitata, iar nisipul nu mai sta la locul lui, ci se imprastie peste tot, vietuitoarele marine simt la fel cum simtim cand ploua? 

Dar cel mai frumos si de neuitat moment a fost apusul soarelui in desert, vazut de pe ponton. Cerul capatase culoarea soarelui, iar el, obosit dupa o zi de plimbare asa, de unul singur, se pierdea din ce in ce mai tare printre palmieri, topindu-se parca in mare tot, cu toata caldura care ne-a coplesit in timpul zilei. Aici soarele e stapan absolut si de neclinit, ultima data cand ploaia a udat pamantul Hurghadei a fost in urma cu trei ani. Nu se lasa usor induplecat! 

La noapte vom pleca spre Cairo. Sunt nerabdatoare sa vad piramidele si pe Maria Sa Sfinxul precum astept (deja) Craciunul! Nici teama de un drum lung prin desert si plecarea la o ora tarzie, nici macar caldura fara piscina racoritoare  nu ma coplesesc intrata incat sa nu numar minutele pana atunci ! 

Am avut, pana azi, senzatia ca sunt prea multe zile pentru a sta in acelasi loc si ma simteam uneori nedreptatita ca imi este atat de limitata lumea in care ma misc-ma refer la resortul unde suntem cazati si din care, daca faci un pas, esti in desert, intr-o parte, sau in mare, in cealalta parte. Azi, insa, oricat ma incearca dorul de casa si de ai mei, mi s-a parut ca prea au trecut repede zilele acestea calde si linistitoare! 

Egipt: O zi obisnuita

Ma trezesc cu noaptea in cap - obicei adus de acasa si potrivit cu faptul ca ziua incepe aici mult mai devreme, ca sa se sfarseasca undeva pe la 18... Desi pare putin, dupa caldura incredibila abia astepti adierea serii! Dupa micul dejun, piscina isi face datoria si te invita la o balaceala pe care e indicat sa o iei in loc de desert. Apoi soare, numai bun in portii mici si bine cremuite, sub o palarie care te ajuta sa nu iei foc si sa devii neprietenos. 

Un popas in camera de hotel, un dus racoros si iar la masa - pentru mine a doua masa ar fi fost acasa si ultima, aici e doar inceputul unei aventuri culinare... Marea te cheama si ea, de pestii de acolo ti se face dor, asa ca dupa o pauza cat mai scurta fugi spre mare - nu ai cum sa nu fugi, nisipul e fierbinte, dorinta de a vedea lumea de sub apa e maaare cat toata marea ! Si uiti de tine, spre dezamagirea unora, care... se plictisesc repede si redevin pamanteni. Revii intre ai tai si te intorci la psicina, intre timp umbrita si mult mai simpatica decat atunci cand soarele te arde rau ca un copil neastamparat cum ridicai o mana din apa... 

Abia acum incepi sa mai si vorbesti si iti recapeti puterile furate de caldura. Inca putin, o noua vizita prin camera si, da, iarasi mergi la masa, cea mai spectaculoasa masa a zilei, dar si cea pentru care faci juraminte strambe ca nu mai vrei sa mananci nimic, nimic!  Apoi plimbari, un concert, un pahar cu vin, o poveste intre prieteni si la un moment dat simti cum ochii te anunta ca e timpul sa pui toate amintirile din acea zi la locul lor si sa te lasi furat de lumea viselor din ce lume vrei tu. 

Povestea merge mai departe...

Egiptul - prime impresii

4 septembrie 2011

De ieri suntem in Egipt... Acum e dimineata, stau pe balconul camerei noastre si am senzatia aceea ca imi vine sa plang de tot: de incantarea de a ajunge intr-o lume dintotdeauna mistica, pe care am crescut citind-o, fara sa cred pe atunci ca voi avea vreodata acces la ea. Hotelul unde suntem cazati este de un lux nemasurat la prima vedere, desi un ochi nu foarte critic ii descopera multe imperfectiuni.

Insa coplesitor, oricum. In fata mea este o piscina cu palmieri si multe, multe feluri de sezlonguri, fotolii, canapele, toate comode doar cand te uiti la ele, predominant albe, in contrast cu cerul de un albastru infierbantat, apa si mai albastra, dar muta... si in rest liniste. O liniste pe care nu mi-o doream atat de puternica, pentru ca te face cumva sa iti auzi toate gandurile ca si cum ar striga, iar eu sunt in concediu...

Abia astept sa ajungem la Piramide!!!! Imi tot vin in minte de cand am ajuns aici versurile lui Eminescu: " Piramidele-nvechite urca-n cer varful lor mare..." Si abia astept sa facem scufundari, sa innotam poate cu delfinii si... Si sa ma relaxez ... 

Inca ma resimt dupa emotiile zborului de pana aici. Pentru ca, imi place sa cred, fiind un om cu picioarele pe pamant, avionul va fi el cel mai sigur mijloc de transport, dar pentru mine e in primul rand cel mai stresant! Imi place senzatia pe care o am cand ajungem sus si ti se pare ca lumea e a ta, iar imaginile care ti se infatiseaza sunt impresionante, unice, te fac sa nu iti mai dezlipesti ochii de la ele, dar pana acolo... Brrr... Si apoi aterizarea... Uff... Dar mai am 7 zile pana la o noua portie de stres...

In urma cu doar cateva ore am avut si cea mai frumoasa experienta de pana acum: am innotat prin jurul recifului de corali, cu pestii cei mai colorati si mai prietenosi, frumosi si curiosi si ei, poate la fel ca mine... Desi eram constienta ca sunt sub apa, primul lucru cand am intrat in apa de sus aparent banala, a fost sa exclam: "Uaaaaa!!!", precum un copil.  In rest, incantare...

PS: Randurile de mai sus le-am scris in timp ce traiam experienta descoperirii Egiptului. In fiecare zi incepand de azi voi incerca sa redau ceea ce am scris acolo, aproape in fiecare zi, cu bune si rele, iar apoi concluzia...

Sibiu, Hermannstadt sau orasul in care traiesc

A inflorit in ultimii ani sub ochii mei si nu-l mai recunosc. E atat de viu si de serios, cu toata zona istorica acum vesnic plina de turisti, incat ne face si pe noi sa simtim ca suntem intr-o continua vacanta. Sibiul e in ultimii ani un fel de magnet pentru turisti si, ce mi s-a parut dragut, e ca dupa ce au inceput turistii din alte tari sa ne calce pragul, acum au inceput si romanii sa vina spre noi. Nu invers! Dar asa suntem noi...

Spre exemplu, zilele trecute a fost Festivalul Medieval. Interesant pentru cei in trecere prin Sibiu, deja un eveniment obisnuit pentru noi, dar frumos. Am fost, insa, coplesiti cat de greu am reusit sa ne facem loc printre grupurile de turisti entuziasmati, vorbind spaniola, franceza, germana, engleza... De parca nu mai ai loc in propriu tau oras! Glumesc, e o reala placere sa ii vad admirandu-ne orasul si, pe de alta parte, sa constat cum creste calitatea seriviciilor, terasele devin tot mai frumoase de la an la an, semn ca invatam, iar evenimentele ca acesta de fiecare data cu un plus de valoare.

Tot ce mi-a fost dat sa vad in marile metropole pe care le-am vizitat incep sa descopar si in Sibiu. In Sibiul de azi, pentru ca atunci cand l-am cunoscut si multi ani dupa acel moment imi parea doar un oras imbatranit, prafuit si conservator, care probabil ca a fost candva frumos, insa devenise aproape mut.

Azi, insa, locuiesc intr-un oras cu cladiri vechi si frumos reconditionate, cu muzee care au inteles ca menirea lor este sa arate lumii cine am fost si cine suntem - muzeele din Sibiu chiar merita vazute si revazute! - cu locuri unde se organizeaza tot timpul spectacole, cu localuri devenite deja de traditie -muzica jazz, oldies, formatii live, teatru, seri de petreceri tematice, poezie, pentru toate gusturile si de tot mai buna calitate, cu Piata Mare mereu pregatita de un alt si alt festival si Piata Mica, locul cel mai frumos din Sibiu, cu terasele ei relaxante si primitoare. Apoi avem, pentru iubitorii de vechi si autentic romanesc, Muzeul Satului, atat de linistitor si curat si respirand a trecut. Pentru aer proaspat si racoare multa in zilele de vara, oricat de cald ar fi afara, Parcul Sub Arin se intinde pana sus, in munti, aducand racoarea pe semne de acolo!

Sibiul nu te lasa sa te plictisesti, dar nici nu te oboseste peste masura! O sa incerc sa descriu, in timp, locurile mele preferate si Sibiul asa cum il vad. Dar, ca sa iti poti face o parere, e nevoie sa il strabati in felul tau!

Dor de Paler

Mi s-a facut dor de Paler. Si mi-am amintit... Asa ca va amintesc si voua :

 

"Decalog

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă."

 

...de parca mai poti adauga ceva... :) 

A venit deja toamna? Oricum, e pe aproape...

Pentru prima data de ceva vreme, in seara asta am simtit nevoia sa iau si o patura cu mine in drumul meu spre canapea. Inca este cald, inca aparent vara nu a spus tot ce a avut de spus in acest an. Si totusi, pe una din strazile mele preferate din Sibiu, pe care trec in drum spre birou, majoritatea copacilor au devenit aramii. Da, e aproape toamna. In cateva saptamani doar amintirile ne vor mai incalzi din vara lui 2011.

N-as face inca un bilant al anotimpului cald, nu cred ca s-a terminat asa, chiar de tot, insa, daca ar trebui sa il fac, as spune ca a fost o vara cu adevarat frumoasa, plina de momente pe care cu siguranta nu le voi uita vreodata!  Iar intalnirea cu eterna mea iubire - marea - a fost nu doar neasteptat de placuta, dar mi-a amintit ca uneori e de ajuns sa te intorci o clipa in urma ca sa realizezi ca te simti de parca n-ai fi plecat niciodata. Asa cum scriam si intr-o alta zi, in ultimii ani eram convinsa ca nu mai vreau sa vad marea noastra. Dar, dupa scurta intalnire cu ea, nu doar ca mi-am schimbat parerea, dar abia astept o alta vara in care sa ii dedic ei, marii noastre, si mai mult timp! 

Pana atunci, insa, incerc sa ma obisnuiesc cu gandul plecarii zilelor de vara... Toamna este anotimpul meu dintotdeauna - nascuta fiind toamna -, asa ca intr-un fel mi-e putin dor de fosnetul si coloritul ireal pe care ni-l ofera, de frigul inca bland, de ploile ce te indeamna sa te inchizi in casa si sa visezi. In plus, daca vara e anotimpul placerilor, toamna este cel al implinirilor si cine poate sti ce surprize placute, ce vise implinite ne  va oferi o noua toamna?

Avem si noi marea noastra!

De ani de zile am fugit de litoralul romanesc, dintr-o pornire alimentata in permanenta de stiri peste stiri, zvonuri cum ca e urat si scump, algele ne invadeaza si serviciile lasa de dorit. Pana cand ni s-a facut dor de marea noastra, pe vremuri singura pe care o stiam si pentru care cu atat de mult dor asteptam venirea verii... Asa ca, ne-am zis, nu strica sa mai incercam o data. Plecam cu asteptari mici, e clar ca nu va fi nimic deosebit, dar macar cateva zile nu vom muri.

Am ajuns la Mamaia si prima surpriza a fost un hotel curat, dragut, mult mai dragut decat ne-am fi asteptat, avand in vedere ca am cautat ceva pana sa gasim camere libere, trezindu-ne in ultimul moment ca vrem la mare si negasind camere libere la un resort cu recomandari excelente. Din dorinta de a  nu ne trezi ca ajungem la mare si, oripilati de mirosul si cantitatea de alge deja anuntate, nu vom reusi sa facem decat poate poze cu marea asa, in fundal, hotelul trebuia obligatoriu sa aiba macar o piscina. Si a avut, o piscina cocheta, pe malul marii, suficient cat sa te poti balaci asa, dupa mare si in drumul spre hotel . 

Am gasit, insa, marea primitoare, calda si curata, cu valuri line si cer senin deasupra. Nici urma de alge, doar pestisori mai mari si mai mici, meduze, care starneau interesul celor mici (evident ca in doar cateva minute deja o fetita si-a dat seama ca eram cam de mintea lor si m-a rugat frumos sa o ajuta sa ii gasesc si ei o meduza :)) ).  Plaja curata, cei care serveau incredibil de atenti si grijulii, intr-un cuvant toate ingredientele pentru cateva zile frumoase si linistite la mare le ai cu siguranta si fara prea mult efort, daca alegi sa mergi la Mamaia. 

Intoarsa de la mare, nu pot sa nu ma gandesc continuu de ce dintre toate tarile lumii acesteia noi o avem atat de frumoasa pe a noastra si pur si simplu ne batem singuri joc de ea! Atata reclama negativa litoralului romanesc, reclama, sa ne intelegem, facuta de noi noua, a reusit sa alunge din capul romanilor idea ca isi pot petrece concediul in statiunile noastre. Si nu inteleg, chiar nu inteleg atitudinea pe care o avem fata de tot ce avem mai frumos!

Romania, in tot ce are ea, a evoluat enorm de mult! Nu de multa vreme am asistat la o discutie in care un reprezentant al ambasadei Ucrainei, care nu mai fusese in Romania din 2002, ne-a dat o lectie de romanism de care chiar si eu, vesnic indragostita de propria tara, aveam nevoie. Ne-a spus, printre altele, ca el a fost socat sa revada Romania dupa atatia ani, in sensul ca evolutia este spectaculoasa. Si e de. ajuns sa facem fiecare un exercitiu de imaginatie ca sa ne dam seama cum arata Romania in urma cu cativa ani si cum arata acum . La fel s-a intamplat si cu litoralul romanesc, a evoluat foarte mult, este cu siguranta pe drumul cel bun si are nevoie doar de turisti, cat mai multi turisti ca sa evolueze si mai mult. Iar noi, ca romani, ar trebui sa fim educati si motivati sa facem pentru tara noastra asemenea lucruri, pentru ca daca ea nu este asa cum ne-o dorim toti suntem vinovati, fiecare in felul sau!

o

Daca inca nu v-ati programat concediul, va invit din tot sufletul sa mergeti, macar pentru cateva zile, pentru a va convinge, la Mamaia. Nu veti fi dezamagiti si veti veni de acolo macar cu o doza sanatoasa de optimism pentru viitorul nostru ca romani, pe langa amintirile unei veri frumoase!

Mi-e dor

...Azi sunt nostalgica... Mi-e dor de tot ce insemna in copilarie vacanta mare. Si cel mai dor imi e de bunica mea, imi lipseste atat de mult si golul pe care l-a lasat creste parca tot mai mult si mai apasator. Un gol care doare.

Mi-e dor de mirosul diminetilor cu ceai si paine cu unt si "heciumpeci". Mai am un ultim borcan, golit si el pe jumatate si savurat din plin de cate ori vreau sa simt mai aproape tot ce a insemnat ea, vacanta de vara la mamaie.  Si mi-e dor de arsita zilelor de vara, cand hoinaream prin preajma casei si uitam de mine, facand din jocurile copilariei singurul scop al vietii. Iar seara trecea repede, pentru ca stiam ca a doua zi tot ce imi doream era aproape: jocul, prietenii, vara. Ce simplu era!

Si totusi, sunt un om norocos! Am avut copilaria de vis, am fost o fetita inconjurata de multa dragoste si toata frumusetea copilariei a mea a fost. 

S-a oprit ploaia. Inca e innorat, zilele calde se anunta a ne mai lasa sa le asteptam, dar e vara. Port cu mine toate amintirile cele mai scumpe ale primilor ani si doar o lingura de dulceata facuta de bunica mea imi e de ajuns sa simt totul atat de viu si de aproape.

Si totusi, mi-e dor...

Un inceput

De curand mi s-a dat sansa sa o iau intr-o alta directie. Si nu am ezitat. Insa, recunosc, elanul tineresc ce m-a urmarit pana acum in fiecare incercare de aceasta data l-am simtit mai domolit. Mai rabdator.

Am pasit cu incredere, dar incet, nu in galop, fara asteptari prea mari, desi cu dorinte la fel de mari de a gasi ceea ce caut: oameni la fel ca mine, care sa fie uniti prin legaturi sufletesti, in primul rand, prin principii despre viata si despre ce e cu adevarat important in viata.

Diferenta majora a fost, deocamdata, doar felul in care am privit eu lucrurile. Celebrul "daca esti unit poti rasturna muntii" s-a lovit de intrebarea nascuta din propriile-mi experiente de viata : " dar  nu e mai sanatos sa ii lasi acolo?".  Si un prim efect neasteptat de bun s-a resimtit: cu asteptari domolite, ai mari sanse sa fii mai placut impresionat decat daca ai avea asteptari foarte mari.

Asa ca am invatat de la viata: un pas domol te face sa inaintezi mai repede. Si inca ceva: sunt situatii in lumea asta in care, legat la ochi, vezi totul mult mai limpede!

:.

Ti-ai gasit, cumva, echilibrul? Ramai asa cat poti!

Exista momente in viata cand te trezesti usor: cand ai trecut de un pas important cu bine, cand te-ai indragostit, cand ai ajuns la destinatia de vis, cand ai castigat ceva ce iti doreai, cand ai sentimentul total ca ai facut ceea ce trebuia sa faci etc. Intr-un cuvant, cand atingi o iluzie de ideal. Si, pentru asemenea momente merita, parca, sa treci prin orice!

Viata e o lupta neincetata. Lupta cu ceilalti si, mai mult decat atat, lupta cu tine. Cand te trezesti usor, cred eu, inseamna ca ti-ai gasit echilibrul. Nu ca ai avut dreptate, nu ca ai reusit sa ajungi undeva si de acolo nimeni nu te mai poate clinti, nici macar ca, indragostit fiind, iti inchipui ca aceasta stare va dura pentru totdeauna. Fiecare dintre noi suntem constienti sau macar avem clara in subconstient reprezentarea corecta a situatiei pe care o traim. Pragmatica. Stim ca oricand se poate intampla orice, deci nu de aici ne vine aceasta senzatie de suflet usor.

Eu cred ca vine din starea de echilibru. Si partea amuzanta este ca fiecare avem propriul echilibru. Precum se intampla la circ, unde un ditamai elefant isi inghesuie intregul gabarit pe o biata minge nevinovata, dar gata sa ii suporte toata presiunea. Sau un acrobat, care merge pe sfoara mai bine decat merg unii pe intregul pamant. 

Pentru fiecare dintre noi, unele lucruri sunt mai importante decat altele. Pentru mine, inca o data am descoperit,  linistea sufleteasca, idea ca nu am gresit sau, daca am gresit, mi-am asumat greseala si am incercat sa o repar si sa invat din ea, imi da cea mai mare satisfactie. Daca nu sunt impacata cu mine in vreun fel, nimic nu ma convinge sa imi gasesc echilibrul. Daca eu consider ca am gresit cumva, toti oamenii din lume nu ma vor determina sa ma simt bine, demonstrandu-mi prin diverse metode, chiar si de o logica pe care o accept, ca am facut ceea ce trebuia.  Dar si cand reusesc sa indrept lucrurile, satisfactia e pe masura si nu as da-o pentru nimic !

Intr-un mod simplu, dar atat de profund, Socrate spunea: "Virtutea consta in a nu depasi masura cu nimic."

Cea mai frumoasa dimineata...

...  trebuie sa inceapa cu un cer senin si o raza prietenoasa de soare. Cu zumzait de viata, de pasarele galagioase in cel mai placut mod posibil. Si neaparat cu flori crescute de mine, sub ochii mei. Apoi, ar trebui sa aiba gust de cafea cu alune si scortisoara si mireasma de Yankee Candel, o portocala si muzica buna, neaparat. Alaturi sa imi stea el, incercand sa mai fure cateva minute de somn, iar Sarah - cea mai alintata catelusa - sa se cuibareasca langa mine, lenesa si ea, in asteptarea diminetii. Si eu sa savurez totul si sa incerc sa fac ceva sa opresc timpul sau macar sa imortalizez acest moment.

Poate sa scriu, ca sa ramana totul aici, acum....

Primavara incepe cu... tine si cu tine si cu tine!

 Holograf - Primavara   incepe   cu  tine ...
   
  Asculta  mai multe  audio   pop

Azi dimineata m-a trezit soarele. Si mi-a amintit ca, dupa o lunga perioada de vreme urata, primavara incepe sa isi faca simtita prezenta. Nimic mai frumos! 

In spatele blocului s-a facut curatenia de primavara si m-a pus pe ganduri: cred ca si noi ar trebui sa facem curatenie in suflete. Sa incercam sa pastram frumosul si sa nu ne lasam atinsi de partea meschina din oameni, pe care o avem, fara sa ne dorim, fiecare dintre noi. Si iarasi o sa las impresia ca vreau ceva ce doar suna bine, insa chiar cred ca fiecare dintre noi avem acea putere interioara care ne poate elibera de povara lucrurilor marunte si gri care ne domina si ne ingreuneaza cateodata. Si mai avem ceva: putem sa invatam de la natura sa ne reinventam, mai frumosi si mai buni, la fel cum ea o face in fiecare primavara. 

Sunt visatoare, stiu. Si ce-i? Oricine poate fi, indrazniti si debarasati-va de tot ce simtiti ca nu va lasa sa fiti usori, frumosi si zambitori, precum o dimineata de primavara insorita! E simplu, e atat de simplu!

Hai, trezirea la viata!

...Imi amintesc...

....cum intrai in casa, in partea dreapta era un cuier si, in partea de jos a cuierului, cateva polite pentru pantofi. Cea mai inalta dintre polite se transforma in locul meu de joaca: preparam acolo mancarea pentru papusi si ele, ascultatoare, trebuia sa manance tot din farfurie, doar asa facea si mamaie cu mine, spunandu-mi ca doar asa pot sa cresc mare!

Apoi era bucataria, cu dulapul alb cu rosu, soba pe care mamaie in fiecare zi o dadea cu negru de fum si unde nu aveam voie sa pun mana ca sa nu ma ard, dar fara sa vada mamaie deschideam usita si ma uitam fascinata cum arde focul... Langa dulap, de perete era prisa o panza alba pe care erau brodate buburuze. Ce fericita eram, cand am inceput sa numar, ca stiam cate buburuze locuiau pe acea bucata de panza! Si de cate ori nu ma uitam la ele, in timp ce mancam! Sub geam era masa grea din lemn, cu placa pentru intins blaturi,  plina de taieturi de cutit, semn ca mamaie facuse multe prajituri si inainte sa stiu eu. Iar in geam erau tot timpul flori si perdelutele scrobite si ingalbenite pe ici pe colo de vreme... Simt si acum mirosul diminetilor de vara a vacantelor mele la mamaie. Si toate miros a frumos, a copilaria mea si a dragostea ei... Apoi mai erau si vacantele de iarna, cand mamaie se trezea mult inaintea mea si dadea drumul la soba, sa fie cald in casa cand se trezeste "draga lu' mamaie". Si, cand inghetam afara, in casa ma asteptau tiglele fierbinti, pe care tot ea le invelea in carpe si mi le punea la picioare, ca sa ma incalzesc repede. Si imi aduc asa de bine aminte de senzatia de mancarime placuta care ma cuprindea cand incepeam sa ma dezghet! Un ceai fierbinte de menta sau de tei si gata, ma simteam din nou bine. Si, da, teiul din fata geamului camerei mari. Cand inflorea mirosea in toata casa, iar umbra lui deasa ne-a aparat de soarele furios de atatea ori...

In partea stanga a holului, usa de la camara, cum ii spunea mamaie, deschidea o lume intreaga pentru mine. Ma jucam cu tot ce era inauntru, ma fascinau borcanele de dulceata si de muraturi, toate astezate frumos pe rafturile cu hartie. Iar un cantar pe care mamaie mi-l dadea mai rar, care statea tacut pe dulapul din bucatarie, ma insotea intr-unul din jocurile preferate: de-a vanzatoarea. Si asa cantaream tot ce avea mamaie prin camara si aveam voie sa iau pentru ca nu se puteau sparge: cartofi, rosii, malai etc. Si cand ma murdaream pe maini - vedeam ca asa erau vanzatoarele de la aprozar- mi se parea ca jocul meu seamana tare mult cu realitatea...

Urma camera mare. Aici dormeam cu mamaie cand eram doar noi doua. Cum intrai in incapere, in fata era recameul solid si impunator, pe care ziua era intinsa perfect cuvertura si poposeau trei pernite : doua mai mici, de catifea visinie, iar a treia, putin mai mare, de aceeasi culoare, dar cu model pe margini. Iar deasupra, era pe peret o carpeta cu o ursoaica si trei ursuleti. Printre primele mele cuvinte au fost: "Etete ih ih" Si insemnau "Uita-te ursul!", incercand sa imit sunetele pe care le-am auzit la televizor facute de un urs si recunoscand ursul pe peretele camerei bunicii.

Pe marginea recameului era ceasul in forma de glob pamantesc, auriu cu buton rosu, al carui ticait mi-l amintesc si acum, mi se parea ca se aude asa de tare cand mamaie stingea lumina! Si, tot cand ma puneam la culcare, imi aduc aminte ca vedeam pe interiorul spatelui patului trei urme facute de atatea si atatea ori de intins si adunat patul. Apoi, in cealalta parte era dulapul. Jumatate dulap mare cu doua usi, cealalta jumatate cu vitrina sus, apoi un dulap mai mic, unul si mai mic si deasupra celui din urma un altul care se deschidea orizontal si unde mamaie tinea, adunate de-a lugul anului, dulciuri primite  de la prietenele ei din Germania si pastrate pentru mine. Mamaie a iubit dulciurile toata viata ei, motiv pentru care faptul ca pe cele mai bune le pastra pentru mine inseamna o alta dovada in plus de iubire... Mi le dadea pe rand, ca sa am cat mai multe zile. Tot acolo erau si pozele si imi placea asa de mult sa ma uit la ele cu mamaie! Imi spunea cine era in fiecare si apoi imi povestea despre ea, despre ai ei de acasa, din Gura Raului. Tot asa mi-am cunoscut bunicul, care nu mai era in viata de cativa ani cand m-am nascut eu, dar pe care am simtit ca il cunosteam pentru ca mi-a povestit mamaie despre el. Uneori plangea si imi spunea ca ii era dor de el. Mai tarziu doar am realizat cat l-a iubit. A ramas vaduva cand inca era destul de tanara, dar toata viata ei a preferat sa ramana singura. Spunea: "Dumnezeu mi-a dat un barbat si tot el mi l-a luat. "

Dulapul mic de dedesuptul celui cu dulciurile si pozele era al meu. Mi-l elibera mamaie de cum veneam si trebuia sa imi asez singura hainele in el. Daca nu erau asezate frumos sau le deranjam, ma punea sa le impatur din nou si imi spunea ca nu e voie sa fie puse altfel decat perfect impaturate. Si azi am grija sa fie asa cum m-a invatat ea si de cate ori nu sunt asezate cum trebuie imi amintesc ca mamaie imi spunea ca nu e frumos asa! Parca o aud: "Daca vrei sa iti iei o haina, tii cu mana hainele de deasupra ei inainte sa o iei si atunci nu le deranjezi."

Intre dulap si usa era un loc pe care eu il exploatam la maxim: acolo imi asezam un munte de jucarii, faceam cort, camera papusilor si tot universul meu de copil incapea acolo, in acel coltisor al meu. M-am incumetat chiar si sa redecorez peretii in acel loc magic, lucru cu care mamaie s-a impacat putin mai greu, ce e drept! Desenele mele cu creioane colorate pe perti nu i s-au parut chiar cel mai bun lucru, dar s-a resemnat si operele mele au tronat pret de cativa ani acolo.

Mai era si radioul mare si vechi, care arata impeabil, dar mergea tare, tare rar, la fel ca si televizorul pe lampi, care se aprindea foarte greu si , spre disperarea mea, se intampla sa mai cedeze taman in tipul scurtului program de desene animate. Doua fotolii si masuta intre ele, oglinda cu sertarele de dedesubt intregeau camera mare.

Camera mica mi se parea magica din doua motive: pentru ca fusese a tatalui meu si pentru tabloul mare cu Iisus Hristos pe Muntele Maslinului, unul dintre primele contacte pe care le-am avut cu religia, pentru ca mamaie imi povestea iar si iar despre prinderea lui Iisus si faptul ca El le-a spus ucenicilor lui inca dinainte tot chinul prin care va trece. In camera mica stateam mai rar, dormeam impreuna cu ai mei doar cand veneau si ei la Cisnadie, sa ma ia acasa sau sa ma aduca la mamaie. Dar din camera mica ieseam in balcon si acesta a insemnat pentru mine unul din locurile de joaca preferate. Pentru ca aici nu numai ca pregateam mancare papusilor si, spre deosebire de camere, aveam voie si sa folosesc nisipul si apa drept materii prime, dar interactionam si cu ceilalti copii cu care ma invecinam. Si cam la fiecare balcon era cel putin un copil - de obicei cate doi chiar- din cele doua scari de bloc cu balcoanele lipite unele de celelalte. Asa ca, in timpul orelor de liniste sau cand nu era frumos afara, ne strangeam cu totii fiecare in balconul sau si continuam joaca...

Iar afara, intre blocuri, era o alta poveste. Ne adunam vara copii multi, unii veniti ca si mine in vacanta, altii care locuiau in Cisnadie, si ne jucam cat era ziua de lunga Ascunsea, Ratele si vanatorii, Tara, tara, vrem ostasi, Elasticul, Flori, fete, filme si alte si alte jocuri.  Si, de cele mai multe ori, mamaie ma supraveghea de pe banca, in timp ce tricota bluzite, sosete trei sferturi sau ciorapi lungi pentru mine. Numai orele de liniste si venirea noptilor ne opreau din lumea noastra si, da, desenele animate, cand la un semnal fugeam toti spre casa, sa nu ratam nimic. Problema cea mai mare era cu ora mesei, care intotdeuna se nimerea la un moment nepotrivit. Cum vedeam ca apare in geam mamaie si stiam ca ma va striga la mancare, incercam sa negociez. Nu prea reuseam, bunicii mele tata ii spunea "Generalul", cand zicea ceva era sfant si ordinul trebuia executat. Mamaie radea cand auzea cum ii spune tata, dar era un ras care mai de graba confirma ca asa stateau lucrurile.

Tin minte tot, fiecare amanunt, fiecare culoare, fiecare miros. Incaperile, lucrurile bunicii mele si cum le pastra ea tot timpul ordonate, mancarurile pe care mi le facea, povestile pe care mi le citea, dar ,mai presus de toate, cat de multa dragoste mi-a daruit! Toate zilele cu mamaie sunt esenta copilariei mele. Cand nu mergeam la Cisnadie eu, venea ea acasa la noi, la Lugoj si continua sa ma ingrijeasca la fel de devotata, de iubitoare. Si asta inca din primele zile de viata, cu mult inainte ca eu sa imi pot aduce aminte.

Si amintirile acum cresc tot mai tare si par si mai aproape de mine. Ii simt caldura mainilor cand ma mangaia pe obraz, cu degetele fine, de la munca de o viata ce i-a tocit amprentele, vocea ei aspra, dar calda si plina de intentiile cele mai bune pentru mine, ochii verzi si zambitori cand imi spunea: "Draga lu' mamaie!"

... Esti aici, cu mine, mamaie, pentru totdeauna!

Prea multe inimioare?

Valentine's Day - cu fiecare an devine tot mai firesc să ne sărbătorim dragostea în ziua de 14 februarie. Și tot datorită acestei sărbători ne-am amintit și încercăm cumva să punem la loc de cinste și sărbătoarea noastră, Dragobetele. Încercările se intensifică de la un an la altul, ceea ce o incântă teribil pe românca din mine!

Cu toate astea, sărbătorirea Sfântului Valentin a iscat multe, multe controverse printre ai noștri români cârcotași! De parcă, alegând să îți sărbătorești dragostea și în acest fel, dăunezi cumva sau cuiva. Eu cred cu sinceritate că dragostea merită să fie sărbătorită - dar mai ales trăită - în fiecare zi. Dragostea pentru cel de lângă tine, dragostea față de părinți, de prieteni, dragostea de viață, până la urmă!  Poate cineva să condamne modul în care ne exprimăm când e vorba de dragoste? Știe cineva cu exactitate, pentru fiecare cuplu, cam cum ar fi bine și cum ar fi rău să își sărbătorească iubirea? De fiecare dată când aud oameni revoltandu-se cum că n-ar fi o sărbătoare românească și de ce să ținem cont de ea, îmi amintesc invariabil de același citat: ”Cine pretinde rațiune în dragoste este un ipocrit, cine o realizează, un monstru”.

Recunosc, mie una îmi place toată această atmosferă din jurul Zilei Îndrăgostiților: inimioare peste tot, muzică romantică si declarații pe măsură - doar să nu treacă în zona kitsch, că stricăm prietenia imediat! Normal că le simt izul comercial, dar îl ignor cu bună-știință și iau ce e mai frumos din tot ce mă inconjoară: îmi place că oamenii au curajul să își etaleze din când in când dragostea; îmi place să văd acum, spre sfârșit de iarnă, cum devenim mai calzi, mai zâmbitori, mai romantici. Îmi place și felul în care, parcă învinși de jumătățile lor, resemnați în fața destinului, bărbații cumpără bombone în formă de inimioară, jucării de pluș, flori, parfumuri sau ce mai cred ei că ne-ar încânta, în numele dragostei. Pe de altă parte, sunt convinsă că doar eticheta îi împiedică să recunoască faptul că și lor le face plăcere să le cumpere sau, dacă nu să le cumpere, sigur să le ofere iubitelor lor! Dar sunt bărbați, nu pot sa recunoască! Și parcă, într-un fel, și acest joc ține tot de farmecul acestei zile...

O cină în doi la lumina lumânărilor, un dans în doi pe care tot mai rar ai ocazia să îl savurezi la o ieșire prin oraș, o nouă declarație de dragoste, e rău dacă le trăim pe toate și de Ziua Îndrăgostiților? Nimeni nu ne împiedică să iubim nemăsurat, în fiecare zi, să celebrăm dragostea în fel și chip oricând, așa cum simțim fiecare. Singura, dar singura condiție obligatorie este ca dragostea să fie simțită înainte de a o etala în orice fel. Să fie o chestiune de CORD, iar nu de cont...

Dar nu e frumos, oare, să simți că iubești și, în același timp, să vezi cum o lume întreagă se trezește într-o zi anume și se oprește din goana nebună doar pentru a-și aminti să spună "Te iubesc"?

O zi a îndrăgostiților incredibilă vă doresc, oricând alegeți să o sărbătoriți! Și nu mai fiți cârcotași, de Valentine's Day fiți inimioare!💕