...Zvon de colind!

Iubesc sarbatorile de iarna! Cu tot ce inseamna acestea: mirosul de brad, de scortisoara, vanilie si portocale rascolesc simtirile mele dintotdeauna si imi amintesc, inevitabil, de toata caldura pe care iarna ne-o aduce, in mod paradoxal, odata cu apropiata venire a lui Mos Craciun.

Iubesc sarbatorile de iarna pentru ca ele, mai mult ca oricare alta sarbatoare a omenirii, ne aduc aminte sa fim mai calzi, sa fim mai "acasa" decat oricand... Si, oricat de zbuciumat a fost un an sau altul, devenim blanzi si domestici de indata ce se aud zvonuri de colind. Si ne reintoarcem acolo unde ne simtim cel mai bine: langa ai nostri.

Cat de frumos stiu, totusi oamenii sa traiasca atunci cand traiesc simplu, cand pun sufletul mai presus decat orice!

Cel mai mult imi place, in zilele tot mai zgribulite de decembrie, sa stau in casuta noastra, in acest colt de lume la care ne intoarcem iar si iar si sa ascult colinde in fata unei cani de ceai cu gust de scortisoara. Si, in timp ce sorb incet din magicul amestec, sa ma regasesc si sa imi reamitesc cat de binecuvantata sunt sa ii am pe cei dragi aproape de mine.

Si mai am o singura dorinta, pentru ca acest peisaj drag mie sa fie complet, inainte ca Mosul sa puna darurile lui sub brad: pentru ca ma simt ca intr-o poveste, astept sa ninga precum in povesti! Astept, ca un copil, zapada!

Dar muntii unde-s?

... In agitatia cu care se scurg zilele noastre, aproape uitasem ca intr-o vreme imi placea sa scriu... Si norocul a fost sa gasesc ceva care sa ma inspire, pentru ca, brusc, sa imi aduc aminte de una dintre cele mai relaxante modalitati de a-mi petrece o seara friguroasa de toamna...

In ultimele zile, am avut norocul de a redescoperi viata la tara... Zi de zi las in urma forfota si griul orasului pentru a ma indrepta, pret de cateva ore, spre satele din apropierea Sibiului. Si colind ulitele pline de un farmec aparte, cu al lor miros toamna tarzie, cu frunze abia mai tinandu-se prin copaci si cate un foc razlete, prin al carui fum cele mai putin norocoase dintre ele ne mai dau un ultim semn ca au existat...

In oricare dintre satele din jurul Sibiului gasesc ceva ce ma incanta. Si descopar, de fiecare data, o noua minune a naturii pe langa care pana la acel moment am trecut nepasatoare. Fiecare apus pe care l-am vazut a fost unic, pana si frigul care isi cere drepturile odata cu lasarea serii are un gust distinct dintr-un sat in altul, semn ca satul romanesc are inca suflet, are inca personalitate.

O alta parte nepretuita din tot ceea ce inseamna viata la tara sunt oamenii locului. Intr-o liniste de mormant, oamenii simpli isi duc in tihna viata lor simpla, dar atat de frumoasa, atat de "vie". Ii intalnesti din cand in cand stand in portile caselor lor. Cu siguranta ies in poarta doar pentru ca aud zgomote si simt ca niste straini vin sa le tulbure linistea. Manati de curiozitate, stau fiecare semeti in pridvor si privesc parca dincolo de noi. Au in acea privire o intreaga filosofie de viata: sunt mandri, sunt stapani. Nu ne ies in intampinare, insa, in momentul in care ne indreptam spre ei, ne primesc cu bratele deschise. Uneori raspund la intrebari complicate cu raspunsuri atat de neasteptate, dar de o logica elementara, care te dezarmeaza. Vorbesc putin, dar spun multe. Si, inevitabil, au doua modalitati de a incheia un dialog: " Sanatate" sau "Doamne ajuta". Ce urare poate fi mai frumoasa?

Ca tara, subestimam atat de mult gandirea taranului roman si punem atat de putin pret pe viata lui. Si cat de mult gresim! Ei sunt tot ce ne ramane din trecutul nostru. Un trecut pe care il credem mort, dar care traieste mut si se uita la noi neintelegand de ce ne-am schimbat. Avem, inca, atat de mult de invatat de la cei care traiesc in satele noastre!

Eu continui sa cred ca Romania arata ca o mare groapa de gunoi doar din vina noastra, a orasenilor. Am remarcat inca din primul sat in care am fost cat de curat isi tin oamenii in fata casei lor. Nu asteapta sa vina nimeni sa le faca curatenie, pentru ca ei stiu ca locul acela spune multe despre cat de gospodari sunt. Si ii vezi in fiecare seara maturand, barbati sau femei, bucatica de trotuar, asfaltat sau neasfaltat, care le trece prin fata locuintei. Dar noi? Numeri pe degetele unei maini blocurile din cartierele din oras unde nu vezi, in fata blocurilor, mormane de mizerii, peturi, hartii si tot felul de resturi menajere. Si, chiar si acele putine blocuri-exemplu, au , de obicei, tot un om de la tara, mutat la oras, care face curatenie pentru tot blocul in care locuieste, de rusinea lui. Suntem noi niste "domni de la oras"? Nicidecum, suntem produsul propriei ignorante. Nimic mai mult. Si exemplul meu este, poate, cel mai putin important. Avem alte si alte metehne, muuult mai daunatoare pentru noi, in primul rand, si pentru lumea in care traim.

Dar lucruri ieftine si frumos ambalate ne indeamna sa ne europenizam uitandu-ne prin mall-urile din alte tari si mimand viata din marile metropole.

... Prefer sa ma intorc, inca un moment, la farmecul satului sibian. . . Astazi, stand si contempland peisajul care mi se infatisa, am vazut cum soarele apunea ca o rana in spatele muntilor. Muntii, incantarea copilariei mele, nu ii mai vazusem de ceva vreme...

Din orice colt al Sibiului muntii se vad... Nu i-am vazut cu adevarat decat din fiecare sat prin care am trecut. Am revenit in Sibiu si m-am uitat dupa ei. Par atat de indepartati si de rupti de peisajul din oras!

... am fost intr-un sat la cativa km de Sibiu. De acolo se vedeau!

Eva zilelor noastre

Nu am mai scris de ceva vreme nimic... Intre timp, toamna si-a intrat in drepturi, a reinceput munca si lupta de fiecare zi cu rutina. Iar eu ma tot gandesc in ultima perioada la cum este perceputa femeia de azi, romanca de azi, in societate.

Traim, fara doar si poate, in vremuri diferite de ceea ce insemna Romania acum cativa anisori. Femeile sunt mai emancipate, muncesc la fel de mult ca si barbatii (poate chiar mai mult, pentru ca, pe langa job-ul fiecareia, mai avem si treburile casnice de rezolvat), au intrat in politica, sunt pe posturi cheie in companii etc. Dar, din pacate, asta ne costa prea scump!

Romania este, indubitabil, o tara de misogini. Si paradoxul sta in faptul ca majoritatea femeilor gandesc despre semenele lor asa cum nu ar avea de ce sa gandeasca. Cand o femeie ajunge intr-o pozitie inalta in societate, indiferent daca e vorba despre un post de conducere sau o cariera in politica, primul gand al romanilor este ori ca postul l-a ocupat in urma anumitor favoruri acordate "mai marilor", ori ca "are pile". Nu stiu daca acest automatism este creat din invidie si este doar de suprafata sau e rezultatul unor convingeri ferme. Tind, insa, sa consider prima varianta mai plauzibila.

Insa acest aspect tine mai mult de "can-can", iar, dupa ce te supara la inceput, ajunge sa iti fie indiferent. E prea ieftin, nu e demn de luat in seama si, pana la urma, nu merita sa te cobori atat de jos ca sa il combati.

Durererea cu adevarat mare, in ceea ce inseamna pretul de a fi o e femeie cu cariera, este cu totul alta. Am ajuns sa fim, in ceea ce priveste munca, egale cu barbatii: avem si noi cariere de succes. Cariere care, insa, ne cauzeaza din ce in ce mai mult stres. Iar stresul, aceasta boala a secolului nostru, se pare ca loveste fara mila in chiar motivul pentru care existam: procrearea. Si, oricat de "barbate" am fi, sunt convinsa ca in fiecare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu, se aude intr-o zi ticaitul ceasului biologic ce ne sopteste ca vrem sa devenim mame. Si, foarte, foarte multe dintre tinerele din ziua de azi, realizate profesional, constata ca lupta pentru cariera le-a indepartat nu o data, ci de doua ori de cel mai frumos sentiment pe care un om il poate incerca: acela de a-ti tine in brate propriul copil.

Si atunci, stau sa ma intreb daca merita. Daca nu cumva femeia simpla, pentru care faptul ca isi tine casa si isi creste copiii inseamna totul, nu este cea cu adevarat implinita. Ma intreb cu ce ne ajuta sa facem averi, sa avem cariere, sa facem shopping in Mall si apoi sa ne etalam care mai de care tinutele, sa colindam lumea in vacante, spre cele mai exotice destinatii, iar cand ajungem acasa sa fim incompleti, sa fim cel mult doi.

Multa vreme nu am inteles acest lucru. Mult timp mi-am dorit sa reusesc in cariera si ani de zile mi i-am sacrificat invatand si luptandu-ma cu un sistem greoi, in care au loc doar cei cu bani. Cand am reusit sa imi ating telul, dezamagirea a ceea ce era, de fapt, "cea mai mare dorinta" a mea a fost poate mai mare decat efortul depus. Pentru ca traim intr-o societate in care toate valorile adevarate sunt rasturnate. Si nicio facultate din lumea asta nu ne invata, din nefericire, altceva decat teorie pura, nesemnificativ aplicabila in realitate. Am inceput, incet, incet, sa imi dau seama ca nu imi doresc ca viata mea sa insemne, in primul rand, cariera. Si ca, mai presus de orice, imi doresc sa am o familie. Ceasul meu a inceput sa ticaie si ma anunta, din ce in ce mai des, ca e timpul sa completam mica noastra familie, sa o facem intreaga. Mi s-a parut initial infinit mai usor sa devin mama decat sa ajung sa practic avocatura. Hmmm..., aici m-am inselat amarnic...

Stiu ca va veni ziua aceea cand eu si sotul meu o sa ne implinim cu adevarat cel mai mare si mai frumos vis al nostru. Dar stiu, de asemenea, ca toti acesti ani in care doar speram ca se va intampla au trebuit sa treaca pentru ca nu am stiut de la inceput ce inseamna o viata implinita.

Cu ochii larg deschiși

Intotdeauna mi-a placut sa cred despre mine ca sunt "cu picioarele pe pamant". Am crezut doar in ceea ce era palpabil, am vrut doar ce mi-am permis sa vreau si in orice situatie in care reusita intr-o directie a depins de imprevizibil am fost mai degraba pesimista. Nu am crezut in jumatati de masura, pentru mine totul se traducea foarte simplu in "totul sau nimic". Imi impuneam sa fiu perfecta si, la fel, le ceream de la cei din jurul meu sa fie la fel. Evident, cum perfectiunea e o notiune utopica in aceasta lume, de fiecare data sfarseam prin a fi dezamagita de propria persoana sau de oricine altcineva.

Si am gresit...

De curand am incercat sa experimentez ceva nou: sa ma las purtata de optimism, sa visez cu ochii deschisi la ceea ce imi doream, ca si cand acel "ceva" era deja al meu. Sa gandesc pozitiv si sa cred in faptul ca ti se intampla ceea ce vrei sa ti se intample. Ca oamenii au puterea de a atrage in jurul lor energie, fie ea pozitiva sau negativa, dupa cum gandesc si actioneaza pozitiv sau nu in directia viselor lor.

Si a fost cea mai frumoasa experienta pe care am trait-o pana acum! In primele zile, incercam fortat sa gandesc pozitiv. Dar in curand am inceput cu adevarat sa simt ca totul o sa fie asa cum imi doream sa fie. Asta se intampla de 2 saptamani doar, insa, oricat de ciudat poate parea, functioneaza si ma face sa ma simt alt om!

Fericirea este la indemana oricarei fiinte, cu conditia sa intizi mana si sa o chemi. Sa o simti ca fiind a ta inainte de a o avea. Acum cred aceste lucruri, care ieri mi se pareau doar amuzante.

Si mai cred ca e bine in viata sa inveti sa te bucuri sincer, natural si neconditionat de ceea ce ai. Nimeni nu are totul si nimeni nu e perfect. Insa diferenta dintre noi este data de felul in care noi ne raportam la ceea ce suntem.

Fericirea nu inseamna sa te complaci in suficienta, ci sa pastrezi un echilibru intre tine si visele tale. Cand echilibru e perfect, atunci esti fericit. Si cand, gandind la ceea ce iti doresti, esti fericit in prezent, atunci visul tau, oricat de indraznet va fi, va prinde aripi!

Credinta e in fiecare dintre noi si credinta in noi insine poate muta muntii din loc!

Ecclesia domestica...

Epuizati dupa un an plin, am hotarat, de comun acord cu a mea jumatate, sa stam o saptamana acasa, fara birou, fara telefoane de la clienti si fara sa avem un program special. Pur si simplu sa avem o saptamana domestica...

Asa ca, de luni incepand si pana duminica, nu am facut decat sa stam acasa si sa mai iesim din cand in cand la plimbare prin oras, noi doi si a noastra minune, numita Sarah... Si nici nu ne-am dat seama ca saptamana pe care ne-o alesesem pentru odihna a fost una ploioasa, friguroasa chiar. Nu ne-a deranjat cu absolut nimic timpul care amintea mai degraba de toamna decat de toiul verii...

In fiecare zi am incercat noi retete de gatit, toate mi-au iesit fenomenal... in contextul in care nu este un domeniu pe care il stapanesc neaparat, asta ca sa fiu draguta cu mine insami...

Ne-am uitat la toate filmele ramase restante de-a lungul timpului, si am revazut si retrait pentru a nu stiu cata oara nunta noastra si a finutilor nostri.

Si, apropo de ploaie, desi imi place la nebunie ploaia calda de vara, sunt foarte, foarte grijulie ca pe timp de furtuna, cu tunete si fulgere, sa fiu bine baricadata acasa, cu toate ferestrele inchise, aparatura scoasa din priza etc. Insa am fost foarte surprinsa ca, in una din aceste dimineti, trezita de tunetele si lumina fulgerelor de afara, dupa ce am constientizat faptul ca fereastra imi era larg deschisa, nu am facut decat sa zambesc, sa ma bucur de racoarea ploii si sa adorm la loc multumita...

... a fost o saptamana minunata, care mi-a reamintit ca orice paradis nu e decat o mare simplitate... Ca frumusetea unei relatii mature sta tocmai in faptul ca te-ai oprit din cautarea jumatatii si te bucur de lucruri marunte, pe care le imparti neconditionat cu cel de langa tine... Si ca, atunci cand esti alaturi de cel pe care il iubesti, e de ajuns sa fiti doar voi doi, acasa, pentru ca o saptamana normala sa se transforme intr-o oaza de iubire simpla...

Si abia acum, dupa cinci ani de la casatorie si zece ani de cand suntem impreuna, incep sa inteleg mai bine ceea ce ni s-a spus in ziua cununiei despre "ecclesia domestica" (biserica de acasa)... E o taina pe care doar anii petrecuti impreuna o poate deslusi...

De ce nu mai vreau "ce"?

De ani de zile, defapt de pe vremea cand ne adunam in fata blocului sa ne jucam, mi-a placut sa fac parte dintr-o echipa si, daca se poate, pe post de lider... Si am tot fost, de-a lungul vietii, un fel de motoras care facea ca lucrurile sa prinda contur. Pana cand... pana cand am obosit.

In ultima vreme, am inceput sa resping cu indarjire orice urma de a face parte dintr-o "gasca". Prima data, cand am renuntat la politica, am crezut ca viata politica m-a determinat sa nu mai vreau nu sa fac ceva, ci sa fac politica. Au urmat Cafeneaua Politica, PES Activists, Asociatia Liders etc. Apoi a fost momentul Rotary, cand pentru doua, hai trei saptamani am fost incantata si credeam ca mi-am revenit, dupa care am inceput sa fac tot ce tinea de partea mea doar din automatism. La fel, toate propunerile, care se inmultesc pe zi ce trece si care altadata m-ar fi incantat, de a intreprinde ceva alaturi de alte persoane, mi se par mai degraba o povara decat o favoare. Desi ele, propunerile, le gasesc de multe ori pertinente, incantatoare. Dar mi-a plecat dorinta, banuiesc in concediu, inaintea mea.

Si ma tot intreb de ce mi se intampla asta...

Apoi ma uit in jurul meu si incerc sa gasesc o explicatie. Una ar fi ca peste tot pe unde am fost gasesc acelasi tipar: un "Gica contra", un visator, unul (sau mai multi) care are bani si nu are ce face cu ei, unul care nu are si vrea sa faca, unul care munceste, mai multi care vor sa conduca in directii diferite, unul pus de altii s.a.m.d. Toti insufletiti pe moment si putini care ajung sa si faca ceea ce se decide. Fara falsa modestie, eu am tot fost luptatoare in multe situatii si rezultatul a fost ca de foarte multe ori m-am trezit singura sau cu aceleasi persoane, luptand precum Don Quixote... Maaare realizare!

Si chestia asta cu "suntem toti egali si luptam pentru binele comun" ma cam pune pe ganduri. M-a amuzat intr-o seara, cand jucam "Scrabble" cu un grup de prieteni, sa descopar ce inseamna, pana la urma democratia: jocul era aproape terminat si se intrevedea un castigator. Dar ora era inaintata si toti dadeam semne de oboseala, motiv pentru care am decis sa terminam jocul inainte de ultima runda. Nu se mai putea schimba nimic, era clar cine castiga, dar am zis, in gluma, ca ar trebui sa votam daca al nostru castigator a castigat sau nu, avand in vedere ca jocul inca era in curs. Asa ca am votat ca nu avem un castigator... Si apoi, am exclamat:" Cam asta inseamna democratia!"

...nu am gasit un raspuns pentru transformarea mea radicala, nici nu stiu daca o sa gasesc sau la un moment dat o sa fie doar un subiect neinteresant pe care o sa il abandonez... Idea este ca ieri imi placea sa lupt pentru altii, iar azi imi place doar idea, atata vreme cat nu ma implica. Si nu este normal...

Poate am doar nevoie de o perioada de relaxare, in care sa imi pun in ordine gandurile. Sau poate ca nu sunt eu persoana care sa fie in stare sa schimbe ceva, in bine, in jurul ei... Hmm, asta nu as vrea sa cred!

Din nou nasi...

Intr-o lume in care uitam de multe ori sa ne bucuram de placerile adevarate ale vietii, suntem inconjurati de prieteni adevarati. Prieteni care ne vor aproape in momentele cele mai frumoasa din viata unui om si pentru care le multumim sincer, din suflet!

De azi avem inca o misiune frumoasa si importanta: sa le fim alaturi Roxanei si lui Cosmin in toate clipele vietii lor.

PS: Iar in 6 iulie, in acelasi loc in care in urma cu cinci ani am fost noi mire si mireasa, a fost nunta lor, o nunta de povesti!

CASA DE PIATRA, DRAGII NOSTRI FINI!

Un colt de rai...

Week-end-ul trecut am fost, impreuna cu unii dintre cei mai apropiati prieteni, pana in Brasov, cu intentia de a petrece o zi prin oras si apoi, daca v-om gasi o pensiune draguta, sa stam o noapte prin Bran.

Dupa forfota din centrul orasului, unde ultima zi de campanie electorala isi cerea drepturile si intreaga urbe era impanzita de oameni cu insemnele partidului favorit, dupa plimbari prin magazinele pestrite si pauze de masa ne-am indreptat spre Bran, frumoasa statiune montana din apropierea Brasovului.

Indata ce am ajuns aici, ne-a atras atentia un indicator pe care scria "COLT DE RAI". Hmmm.... promitatoare denumire! Merita sa vedem ce se ascunde in spatele unui asemenea nume de pensiune. Si am zarit pensiunea undeva, in capatul unei potecute care dadea spre un deal plin cu flori de camp.

Primul pas a fost sa vedem daca sunt locuri, pentru ca vremea primitoare a sfarsitului de mai ne-a determinat sa credem, pe buna-dreptate, ca nu suntem singurii care voiau sa se bucure de binefacerile unui week-end departe de oras, in plina splendoare a naturii. Am fost norocosi, locuri erau!

Si asa, ne-a fost dat sa ajungem in acel colt de rai... O pensiune cocheta, curata, cu mancare foaaarte buna - as indrazni sa cred ca putin cam buna pentru silueta...-, dar una dintre cele mai placute surprize a fost ospitalitatea atat de naturala si de bine-venita a celor de acolo. Am avut parte de tot ce poate sa isi doreasca un orasean satul de forfota si de griul din marile aglomeratii. Si placerea a fost cu atat mai mare cu cat, de la nevoia de a dormi pana dimineata, cand urma sa plecam spre casa, am ajuns sa petrecem nu o noapte, ci doua zile superbe de vara in Raiul din Bran.

A doua zi dimineata ne-a trezit un cocos, parca fusese angajat sa o faca pentru a intregi acel peisaj de basm. Am iesit pe balconul camerei noastre si am dat de adevaratul colt de rai: dealul cu flori de camp pe care il remarcasem inca de la venire tocmai se trezise si el la viata si cateva pasarele isi incepusera trilul. Mirosul de fan si iarba inrourata ma astepta si el sa ii descopar amintirea, caci m-a trimis imediat cu gandul la vacantele de vara de demult. O pisica motaia deja la soare si se uita la mine intrebatoare, mirandu-se de ce nu dorm. Iar cerul era albastru si atat. Niciun nor nu ii deranja intinderea, doar soarele trona, trezit de-a binelea de ceva vreme si pus deja pe treaba: caldura se simtea in aer, dar era o caldura placuta, ce te invita afara.

Dupa un mic dejun copios pe care l-am servit pe terasa restaurantului din pensiune, am plecat spre castelul Bran, unde ne-a izbit un alt fel de frumusete, ce venea din trecut. O frumusete statica, oarecum rece, care ne determina sa ne intrebam cum au trait, dincolo de ceea ce am aflat de la istorie, oamenii acelori vremuri. Si cum au reusit, fara tehnologia de acum, sa faureasca acele frumuseti care au castigat pana azi pariul cu timpul.

Si a urmat inca o dupa-amiaza linistita de plimbari, de dulce amorteala. Si inca o seara de distractie domestica.

A fost ca o mini-vacanta perfecta, neplanuita, dar savurata din plin si atat de bine-venita!

Despre muzica, asa cum o simt eu

Nichita spunea ca "muzica este un raspuns caruia nu i s-a pus nicio intrebare". Frumos, desi tind sa il contrazic. Depinde de muzica si, mai mult, depinde de cel care o asculta.

Eu ascult in primul rand povestea fiecarei melodii. Caut poezia muzicii, povestea melodiei, iar daca notele se imbina intr-un mod fericit cu versurile, atunci ma cucereste. Dar adevaratele melodii ale sufletului meu sunt cele in care ma regasesc. De aceea, voi prefera intotdeauna melodiile vechi in schimbul celor noi, care mi se par comerciale si atat. Nu voi da nicicand Seicaru cu a lui "Balada stelei duble", "Vara promisa", "Ochii tai" sau "Nunta de flori" pe un solist din aceste vremuri, caci am copilarit cu el. E parte din mine si cantecele lui ma transpun intr-o lume pe care o simt a mea dintotdeauna. Si, spre mirarea multor prieteni si hazul altora, ascult mai mult Dan Spataru, care ne indeamna spre "Drumurile noastre" sau Semnal M, care ne "Spune cine esti", pentru ca melodiile acestea le simt ca sunt ale mele.

Cand eram o copila, printre cele mai placute momente mi le-am petrecut pe un leagan, alaturi de cea mai buna prietena din copilarie, Ioana, cantand vara dupa vara cantece ale Madalinei Manole, ale Oanei Sarbu, Corinei Chiriac, Laurei Stoica etc. Iar "Liceenii" era cea mai frumoasa poveste pe care tanjeam sa o traim si noi. Si am trait-o, in felul nostru, ca intr-un basm ce revenea si iar revenea vara dupa vara. Si cum sa nu iubesc si azi acele melodii? Cum sa le uit intr-un colt prafuit? Daca as face asta, mi se pare ca m-as renega. Ce e un om fara copilarie, fara amintiri? Doar un robot. O masinarie fara suflet. Dar, oricat de dura e lumea in care traim, eu am invatat sa evadez din ea in amintiri. Si, dintre toate amintirile sufletului meu, cele mai dragi sunt ale copilariei.

Imi amintesc, scriind despre muzica, despre felul in care am descoperit poate pentru prima oara muzica simfonica. Tot in copilarie si tot in vacanta de vara. Plecasem la Alba la inceputul lui august, la verisorii mei. Doar ca amandoi aveau programate plecari spre mare. Si m-am trezit in Alba doar cu Eta si Calin - matusa si unchiul meu - , insa si ei lucrau si diminetile mi le petreceam singura. Asta pana am descoperit discurile Etei si romane de dragoste pe care le-am citit si recitit din scoarta in scoarta. Si, dupa ce Hrusca si Seicaru, vechile mele cunostinte, m-au incantat rand pe rand, am dat de Suita Perr Gynt a lui Grieg, de anotimpurile lui Vivaldi si am ramas pe veci impresionata de ele. Si, dupa ani si ani, am descoperit ca ori de cate ori le ascult, le aud altfel. De atunci am inceput sa ascult cu placere si incantare muzica simfonica, si i-am inteles pe fiecare dintre geniile muzicale de altadata...


Chiar daca azi sunt melodii noi care ma incanta, de fiecare data descopar ca incantarea dureaza pret de saptamani sau, in cel mai fericit caz, sunt melodii cantate de cei de azi care sunt catalogati drept "clasici", pe care eu ii port de multa vreme cu mine. Cum ar fi Stefan Banica Jr., liceanul de altadata.

Orice ar fi, ma intorc iar si iar la prima iubire: muzica pe care o stiu de cand ma stiu si pe mine. Ca un lait-motiv al vietii, ii raman fidela pana la urma tot ei si o gasesc schimbata doar pentru ca timpul trece prin mine. Dar imi incanta oricand sufletul ca niciuna alta.

Un suflet pe care mereu o sa il iubesc!

Acum un an, un suflet atat de drag mie s-a mutat in cer. Se numeste Uca si a fost prima noastra catelusa. Azi scriu pentru ea si nu am pretentia ca cei care nu stiu ce inseamna sa ai un catel sa ma inteleaga. Si scriu pentru mine, fiindca momentul cand am pierdut-o a fost prima si cea mai grea lovitura de pana acum pe care viata s-a hotarat sa mi-o dea pe neasteptate, intr-o clipa in care totul era normal si nimic rau nu se intrevedea. Dar asta e viata, loviturile ei nu le asteptam nicicand si niciodata nu suntem pregatiti pentru incercari la care suntem supusi.
Uca a fost o catelusa cu ochi tristi, de parca stia de la inceput ca trecerea ei pe acest pamant o sa fie scurta. Dar a lasat urme pe care noi doi sunt sigura ca nu le vom sterge niciodata. A fost prima fiinta draga mie pe care a trebuit sa invat sa o pastrez doar in suflet. Si am pastrat-o cu sfintenie timp de un an. O sa fac si pe mai departe acelasi lucru si chipul ei dragalas ma va urmari intotdeauna.

Inca plang de dorul ei si inca ma doare. Si locul ei in sufletul meu va ramane doar al ei . Dar, in timp, am invatat sa imi cern amintirile si sa raman cu tot ce a fost frumos cat ea ne-a fost alaturi. Vreau sa uit doar ziua aceea de sfarsit de mai care mi-a luat-o si, desi recunosc ca inca ma urmareste neputinta de atunci, o sa incerc sa mi-o sterg din minte. Doar acea ultima ora, in rest nimic.

Despre Uca sunt multe de scris. De cand am descoperit rasa Shih Tzu mi-am dorit tare mult o catelusa cu blana lunga, careia sa ii prind moate in varful capului. Si, cand o prietena de la Oradea mi -a zis ca ea are si, mai mult, ca a ei catelusa o sa faca pui, am stiut ca o sa am si eu catelul dorit. Si asa, intr-o zi, Patri m-a anuntat ca Mira, catelusa ei, are 4 puiuti, dintre care doua sunt fetite. Doua luni de asteptare doar m-au mai despartit de momentul in care am intalnit-o pe Uca. Si a fost o dragoste la prima vedere. Au urmat lunile de inceput, in care facea toate poznele din lume si noi, neobisnuiti sa avem un patruped pe care sa-l crestem singuri, o lasam sa fie sefa in casa. Inchipuiti-va ca nu m-am suparat pe ea nici macar atunci cand s-a hotarat sa aiba drept festin pantofii mei cei noi de piele intoarsa si cu fundita de dantela! Care au ramas doar cu o singura ... bucata de dantela atarnand neputincios, care nici macar nu iti puteai inchipui ca a fost vreodata fundita. Asta la un pantof. Cealalta funda a cazut la datorie, rapusa de marele canin...

Si asteptam cu multa nerabdare momentul de maturitate, cand trebuia sa ii creasca blanita. Cu fiecare zi eram tot mai dezamagita ca a mea catelusa nu seamana cu mama ei, o shih tzu adorabila, cu ditamai blanita. Apoi, cu timpul, m-am consolat cu idea ca a mea catelusa nu o sa fie decat o corcitura de shih tzu cu pechinez. Si am inceput sa o vad tot mai frumoasa tocmai pentru ca era speciala. Si era. Dragostea neconditionata pe care ne-a oferit-o nu are si nu va avea egal. Uca ne-a schimbat viata si cu siguranta ne-a determinat sa fim mai toleranti si mai responsabili deopotriva. Dar a si colorat-o cu tot atasamentul de care era in stare si pe care il oferea simplu si nepretentios.

Azi, insa, stiu ca am fost foarte norocosi sa o avem
si suntem si mai norocosi ca nu o sa o uitam niciodata!

CASA DE PIATRA, FINILOR!

Pentru prima oara nasi.... A fost o nunta extraordinar de frumoasa, iar ca nasa am simtit toata incarcatura emotionala a momentului.

Am facut primul pas, sper din tot sufletul ca de acum inainte sa fim mereu alaturi de Cristina si Bogdan.

Rotary Sibiu Cibinium - "Make Dreams Real"

Sambata trecuta a fost cartarea (recunoasterea internationala) a Clubului Rotary Sibiu Cibinium, initiat de un grup de prieteni din care am facut si eu parte. Si, chiar daca ne-am aflat pentru prima oara in situatia nu tocmai simpla de a organiza un eveniment de o asemenea amploare, fara falsa modestie, scriu astazi ca am reusit sa facem din acest moment o amintire frumoasa, minunata.

Spiritul civic exista in mine dintotdeauna. Mi l-au insuflat ai mei parinti, de cand ma stiu, iar el a tot crescut in mine, in timp. Politica a fost prima sansa de a mi-l demonstra. Si astazi, indiferent de nemultumirile generate la un moment sau altul de implicarea mea politica, sustin in continuare ca implicarea mea in viata sociala a comunitatii mi-a adus mari satisfactii sufletesti.

Rotary a insemnat, pentru mine, inainte de toate, o a doua sansa de a-mi demonstra mie in primul rand ca sunt OM pentru Oameni.

Din pacate, in Romania miscarea rotariana nu este, inca, foarte cunoscuta, desi cluburi Rotary exista in tara de peste 15 ani. Mai mult, chiar, in cel mai pur -din nefericire- spirit al romanului de astazi, faptul ca Rotary aduna oameni cu o anumita pozitie sociala li se par multora suspect. Nu ii inteleg, dar accept faptul ca va mai trece multa vreme pana cand Rotary va insemna in Romania ceea ce inseamna in tarile civilizate: a fi rotarian este o onoare acolo, este o carte de vizita care face multa lume sa se incline in fata celor din Rotary.

Ne aflam la inceput de drum, suntem fondatorii celui de-al doilea club din Sibiu, mult mai fraged ca medie de varsta decat primul club Rotary din oras. Avem datoria de a demonstra celor care ne privesc cu oarecare suspiciune ca Rotary este o organizatie care serveste comunitatii. De care comunitatea are nevoie, mai ales din cauza unei acute lipse de spirit civic care bantuie Romania anilor 2000.

Statistic vorbind, Rotary este cea mai mare organizatie nonguvernamentala din lume. Initiata in anul 1905 de avocatul Paul Harris, ea insumeaza astazi 1.2 milioane de rotarieni, peste 32,000 de cluburi Rotary aflate in peste 200 de tari.

Dar, inainte de toate, Rotary este o mare familie de oameni de elita, menita sa fie pusa in slujba comunitatii. Familia rotariana a clubului Sibiu Cibinium insumeaza astazi 22 de oameni care s-au declarat prin apartenenta la club gata sa fie prieteni si, impreuna, sa ajute Sibiul.

Astazi, dupa cartare, suntem cu totii entuziasmati de cum "ne-am nascut". Si nu imi doresc altceva decat ca in timp acest entuziasm de inceput sa se trasnforme in cat mai mult ajutor oferit, acolo unde e nevoie, in primul rand celor din Sibiu, dar chiar si celor din tara si lume, in genere.

Ne-am nascut, astfel, in anul rotarian 2007/2008 "Rotary Shares", iar primul an rotarian in care vom pasi alaturi de rotarienii din toata lumea se intituleaza, in mod fericit as indrazni sa cred, "Make Dreams Real"... Ce inceput mai frumos am fi putut avea?

As incheia cu povestea plina de subinteles spusa la cartare de catre Martha Mocanu, guvernator ales 2008/2009: o fetita se plimba pe tarmul unei mari, culegand stelele de mare pe care fluxul le aducea pe uscat si aruncand-le inapoi in apa. Dar tarmul era plin de stele de mare, iar fetita reusea sa le salveze doar pe cateva dintre ele. Un batran a zarit-o, s-a apropiat de ea si i-a spus: "De ce te chinui? Nu vezi ca munca ta e in zadar? Tarmul marii e plin de stele de mare, iar tu doar pe cateva dintre ele le redai marii." Si atunci fetita i-a raspuns:" Da, dar cu cat reusesc sa redau marii mai multe stele, cu atat mai putine raman nesalvate..."

Octavian Paler - pur si simplu

... un prieten m-a anuntat ca azi se implineste un an de la moarte regretatului Paler. Nu l-am crezut pana nu am verificat (defect profesional - dovezile spun totul!). Adevarul e ca nu l-am crezut pentru ca nu imi vine nici acum sa cred ca a trecut un an. Dar a trecut...

Apropos de timp...

"Avem timp pentru toate. Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta - murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !! Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca. Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul … depinde de ceilalti. Am invatat ca, oricat mi-ar pasa mie, altora s-ar putea sa nu le pese. Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere. Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi. Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata Ci PE CINE ai. Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute. Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca, ci cu ceea ce poti tu sa faci. Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor, ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva. Am invatat ca, oricum ai taia, orice lucru are doua fete. Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde. S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi.
Am invatat ca poti continua inca mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti. Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie. Indiferent de consecinte. Am invatat ca sunt oameni care te iubesc,dar nu stiu s-o arate. Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat, dar nu am dreptul sa fiu si rau. Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta, iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata. Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul. Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten, oricum te va rani din cand in cand. Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii. Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti. Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea. Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii. Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc. Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc. Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc. Si nu faptele sale. Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru. Si pot vedea ceva total diferit.
Am invatat ca, indiferent de consecinte, cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata. Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore de catre oameni care nici nu te cunosc. Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat, cand te striga un prieten, vei gasi puterea de a-l ajuta. Am invatat ca scrisul, ca si vorbitul, poate linisti durerile sufletesti. Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult Iti sunt luati prea repede … Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc ca sa pot sa fiu iubit."

... asa scria Paler, intr-un mod simplu, pe alocuri dur, pe alocuri romantic, dar atat de adevarat, dureros de adevarat...

Eu doar in timp l-am inteles pe Paler. Acum cativa ani buni, cand l-am citit pentru prima oara, l-am catalogat drept pesimist. Chiar daca unele citate mi-au ramas intiparite in minte de multa vreme, iar acestea nu erau deloc pesimiste, l-am inscris ani buni in categoria oamenilor care vad doar partea goala a paharului. Si mi l-am inchipuit mereu singur, in adolescenta oarecum frustrat din cauza saraciei, dar iubindu-si locurile natale si orice amintire a copilariei care se incheiase. Iar mai apoi, la maturitate si la batranete, iubindu-si adolescenta. Un om care nu a trait decat in trecut, asa il vedeam pe Paler.

Dar scrierile lui, franturi din cartile citite acum ani si ani, mi-au revenit in minte atunci cand le-am simtit pe pielea-mi.

„Pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin...”

„Poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim."

„Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că "azi" devine "ieri" şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea târziu.”

„tot ce e conservator în mine mi-a complicat melancoliile şi greşelile.”

„Nu cumva, uneori, vrând să atingem un mister îl risipim pentru totdeauna?”

...si exemplele pot continua...

L-am inteles pe Paler si am inceput, in timp, sa descopar ca ceea ce numeam pesimism era defapt intelepciune. Si din acel moment, Paler mi-a fost arpoape de suflet. Si asa imi va ramane.

"A muri înseamnă a te muta într-o stea." - in memoriam Octavian Paler

Timp pentru suflet...

Zilele in care traim imi par din ce in ce mai scurte. Totul parca s-a comprimat, nu mai avem timp de cei dragi, nu mai vedem frumusetile adevarate care ne inconjoara, trecem pe langa ele din ce in ce mai nepasatori. Nici de noi insine nu ne mai pasa, suntem ca niste robotei. Trece viata prin noi si nu noi prin viata...

Constientizam parca doar zilele de luni si de vineri. Ce este intre ele, intre parantezele acestea, e lipsit de importanta. E infim, neinsemnat. Totul e goana dupa bani, dupa bunastare materiala. Parafrazandu-l pe regretatul Paler, "avem case mai mari si suflete mai mici".

Ma uitam deunazi la goana dupa cumparaturi a oamenilor. Mall-urile sunt pline, cozile sunt interminabile, oamenii sunt parca din ce in ce mai incrancenati. Masini gonesc pe sosele, se claxoneaza, se injura, nu mai avem niciunde loc. Nu mai suntem umani, am devenit doar materie.

Se apropie Pastele. Toata lumea face curatenie in casa, nimeni insa nu pare mai tolerant, nimeni nu mai simte aceasta sarbatoare. Nimeni nu pare sa se ingrijeasca si de curatenia din suflet. Toata lumea cumpara in nestire, dar nimeni nu mai ofera.

Am uitat sa simtim, sa iubim neconditionat, sa ne bucuram de o floare, de zambetul celui de langa noi, de viata, pur si simplu.

De ani de zile urmaresc un copac din fata geamului meu. Imi place sa ma uit cum infloreste, apoi inverzeste si ramane asa, tot mai frumos, intreaga vara. Toamna capata cele mai vii, mai ireale tonuri de galben si rosu. Si iarna se imbraca in zapada. In primavara asta , insa, l-am vazut doar cand spalam geamurile: era deja impodobit de flori albe. L-am admirat pret de doua-trei zile, l-am fotografiat si apoi l-am mai remarcat doar cand florile au inceput sa cada si mi-au intrat in casa: faceam curat, iar florile uscate imi invadasera balconul, altfel poate ca nu il mai observam...


Sper ca pentru noi sa nu fie prea tarziu. Sper, din tot sufletul, sa intelegem cat mai curand care sunt adevaratele bucurii ale vietii.

Si macar acum, in preajma Pastelui, sa incercam sa ne bucuram de lucrurile simple, dar cele mai frumoase ale vietii. Va doresc tuturor ca Lumina Sfanta sa va incalzeasca sufletele, sa le scoata din amorteala zilei banale.

Oameni,haideti sa invatam sa nu mai ocolim frumusetile simple si adevarate ale vietii! Nu costa nimic, nu trebuie sa stam la coada pentru ele, iar daca le impartim, ramanem fiecare cu mai mult. Si sunt la tot pasul. Deschideti-va doar sufletele! Curaj, fericirea este in noi, doar ca nu am mai cautat-o...

"- Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Daca ai timp... i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebari ai vrea sa-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a raspuns:
- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca.....iar apoi tânjesc iar sa fie copii; ca îsi pierd sanatatea pentru a face bani......iar apoi îsi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gândesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mâna si am stat tacuti un timp.

Apoi am întrebat:
- Ca parinte, care ar fi câteva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le învete copiii tai?

- Sa învete ca dureaza doar câteva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care îi iubesc.....si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece; sa învete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa învete ca exista oameni care îi iubesc dar pur si simplu înca nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa învete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada în mod diferit; sa învete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei însisi.

- Multumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind si a spus:
- Doar faptul ca sunt aici, întotdeauna."

(Interviu cu Dumnezeu - Octavian Paler)

From Sarah, with love!

Ieri catelusa noastra a implinit un anisor... Asa ca m-am gandit azi sa scriu despre bucuriile pe care o asemenea fiinta le aduce in viata unui om.

Citeam zilele trecute un articol in care se facea comparatie intre devotamentul unui om fata de altul si a unui catel fata de stapan. Evident, devotamentul, dragostea neconditionata a unui animal fata de stapan intrece considerabil daruirea oamenilor fata de semeni.

Acum ceva ani, daca cineva imi spunea ca o sa am un catel in casa, ii radeam in fata. Dar pot, cu mana pe inima, azi sa afirm ca nu exista un sentiment mai n0bil, mai sincer decat a unui catel fata de stapanul lui. Sarah ne-a umplut viata si ne-a cultivat tot mai mult bucuria, nerabdarea de a ajunge acasa. Unde de fiecare data ne intampina la fel de bucuroasa, indiferent ca o lasam singura jumatate de zi, indiferent daca mai are mancare sau apa, indiferent daca suntem obositi sau suparati.

Sarah, micul meu talisman, este cea mai sincera fiinta pe care o cunosc. E mandra tot timpul, amintind mereu de originile sale orientale, dar si jucausa, asemeni unui copil. Daca nu ii dai atentie, vine si se cuibareste langa tine, iar daca esti in continuare nepasator iti ia mana si te indeamna sa o dezmierzi.

Tot ce trebuie sa ii dai este atentie si dragoste. Iar ea, in schimb, ramane mereu credincioasa, dependenta de tine in totalitate.

Probabil ca instinctul meu matern se dezvolta pe zi ce trece tot mai mult datorita acestei mici fapturi. Am observat cum, in timp, am invatat doar privind-o cand ii este foame, cand ii este sete sau cand vrea sa mergem la plimbare. Comunicam de minune, nu ne certam niciodata. Iar daca face vre-o prostioara, caci e poznasa fara pereche, iti arunca o privire cu ochii ei migdalati, de parca ar spune "Nu vezi ce mica sunt? De ce te iei de mine?"

Si pentru ca a fost ziua ei, a primit cateva jucarioare si osulete. I le-am pus pe toate pe jos si am urmarit amuzata spectacolul pe care mi l-a oferit. Nu stia ce sa faca mai intai, sa se joace sau sa manance. Lua un osulet, manca putin din el, dupa care il lasa de o parte si incepea sa se joace. Nu dura mult, insa, si isi amintea de papa, drept pentru care lasa jucaria si reincepea masa... A fost un deliciu!

La multi ani, Sarah!

Saptamana patimilor

Pentru mine, ca si pentru orice alt crestin, Pastele inseamna momentul in care ma simt cel mai aproape de divinitate. Iar Saptamana Patimilor, ca sa o simti, trebuie mai intai sa o intelegi. Asta voi incerca astazi sa fac astazi, pentru ca suntem tot mai aproape de acest moment profund crestin:

"Deși există puține surse care să indice modul în care era celebrată Săptămâna Patimilor în Biserica timpurie, se pare totuși că aceasta este o practică foarte veche. Deja în secolul al IV-lea celebrarea acesteia pare să fi fost deja o practică bine stabilită, structurată într-un mod asemănător celui din zilele noastre. Aetheria, aflată în pelerinaj la Ierusalim cândva la sfârșitul sec. al IV-lea d.Hr. descria astfel cele petrecute după slujba din Sâmbăta lui Lazăr: "...a început săptămâna Paștilor, pe care ei o numeau Săptămâna Mare", amintind de procesiunile de pomenire a Intrării Domnului în Ierusalim în prima zi a săptămânii (duminică). În timpul acestei săptămâni, se face pomenirea Patimilor și Răstignirii Mântuitorului.

Săptămâna Patimilor
După Sâmbăta lui Lazăr (în care se face pomenirea învierii lui Lazăr de către Hristos și făgăduința învierii tuturor), se intră în ultima săptămână a Postului Paștilor (Postul Mare), Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, timp în care în slujbele bisericești se face pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, înainte de Răstignirea și Învierea Lui. În timpul acestei săptămâni, slujbele Utrenieii se săvârșesc în seara zilei dinainte (sub formă de Deniei, conform obiceiului vechi care spune că ziua începe la apusul soarelui și se sfârșește la apusul soarelui din ziua următoare.

Duminica Floriilor
Icoana Intrării lui Hristos în Ierusalim
Prima zi a Săptămânii Patimilor începe cu Vecernia de sâmbătă seara, care conduce spre slujba Intrării Domnului în Ierusalim de a doua zi dimineața (Duminică). Hristos își face intrarea triumfală în Ierusalim, fiind primit cu ramuri de palmier (la români credincioșii aduc la biserică ramuri de salcie), ca un împărat; astfel se vestește venirea pe pământ a Împărăției Cerurilor.

Lunea Mare
Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor (sau Săptămânii Mari) ne amintesc de ultimele porunci/sfaturi/îndrumări lăsate de Hristos ucenicilor Săi. Acestea sunt învățăturile amintite în slujba Ceasurilor (ținute după rânduiala din Postul Mare), urmate de Obedniță și de Vecernia unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (zisă a sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei).
Slujbele Utreniei (numită denie) săvârșită în serile Duminicii Floriilor și a zilelor de luni și marți din Săptămâna Patimilor sunt grupate în jurul temei Mirelui, inspirate din Pilda celor zece care cheamă la pregătirea pentru A Doua Venire a lui Hristos, căci "în mijlocul nopții vine furul".

Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup şi la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun şi binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut în Egipt. El este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preînchipuire a Domnului Hristos, care a ţinut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc şi să ne fie nouă pildă de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate câte s-au întâmplat cu el. A fost iubit de părinţii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fraţii lui l-au vândut în Egipt. A ajuns în Egipt şi asezarea sufletului său a fost probată într-o ispită peste care a trecut. A ajuns în închisoare învinuit fiind de păcate, el, care a ţinut să rămână fără de păcat, apoi ca tâlcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, însă a fost găsit drept înţelept şi bun de a conduce Egiptul şi a salvat de la moarte prin înfometare pe concetăţenii săi şi pe conaţionalii săi, pe care după aceea i-a adus în Egipt. De aceea Sfânta noastră Biserică îl pomeneşte cu cinstire ca un preînchipuitor al Mântuitorului.
Tot în această zi de Luni binecuvântată, pomenim şi o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, o minune spre înţelepţirea credincioşilor, pentru că negăsind smochine într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce şi s-a uscat, iar Sfânta noastră Biserică pomenind această întâmplare, are în vedere o explicaţie pentru cei credincioşi, atrăgându-le atenţia că suntem toţi chemaţi spre rodire şi că Domnul Hristos aşteaptă ceva de la noi, si noi suntem datori să-i oferim Mântuitorului virtuţile noastre în loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplăteşte şi pedepseşte şi îndărătniciile lor, şi neangajările lor spre bine. Se spune în Sinaxarul de la slujba de Luni, din Săptămâna Patimilor că Domnul Hristos nu şi-a arătat niciodată puterea pedepsitoare asupra oamenilor - să înţelegem în vremea propovăduirii Sale - dar şi-a arătat-o asupra unui smochin, ca să se înţeleagă din aceasta că El are şi putere pedepsitoare, iar credincioşii să se silească să fie, nu sub blestem, ci sub binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese şi dintr-o alcătuire din Postul Sfintelor Paşti, în care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet şi ne îndemnăm pe noi înşine să nu dormităm, ci să ne trezim şi să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru vremelnic şi veşnic.

Marţea Mare

În Marțea Săptămânii celei Mari am făcut pomenire, tot îndrumați de Sfânta noastră Biserică, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele înțelepte și despre fecioarele neînțelepte. Este o pildă spusă de Domnul Hristos și pe care Sfânta noastră Biserică ne-o pune în fata constiinței în Marțea cea Mare. Și noi, parcurgând Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am pomenit marți pilda cu cele zece fecioare și pe cele zece fecioare, luând aminte și prin textele liturgice din ziua respectivă la cele cinci fecioare înțelepte, care au avut untdelemn în candelele lor și care l-au întâmpinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu El în cămara nunții si s-au bucurat de ospãtul mirelui, în timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Mirele pentru că au mers să-și cumpere untdelemn pentru candelele lor. Această pildă, Domnul Hristos ne-o pune în față ca să ne gândim la faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiți prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să fim alcătuiți prin faptele nostre cele bune ca să putem lua parte la ospățul cel veșnic. Domnul Hristos ne îndeamnă la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheați și vă rugați că nu știți când vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfânta noastră Biserică ne învață în fiecare zi de marți din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne-a învățat și în aceastã săptămână în ziua de marți, să fim cu luare aminte la noi înșine, la datoriile noastre, să așteptăm pe Mirele ceresc cu inimă iubitoare și cu fapte bune, ca și întru aceasta să se preamărească Tatăl nostru cel din ceruri. În această zi de marți, ca și în celelalte zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, până miercuri inclusiv, la slujba de dimineață, la utrenie, se cântă atât troparul "Iată Mirele vine în miezul nopții..." cât şi troparul "Cămara Ta..." (svetilna / luminânda).

Miercurea Mare
În Sfânta și Marea Miercuri se săvârșește Taina Sfântului Maslu, în amintirea ungerii lui Hristos cu mir, în Betania. La sfârșitul slujbei, preotul îi unge pe credincioși cu Sfântul Mir. Tot în această zi se pomenește vinderea lui Iisus de către Iuda (de aceea credincioșii ortodocși țin și miercurea ca zi de post de-a lungul întregului an).

Joia Mare
Sfânta și Marea Joi începe cu slujba Vecerniei unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. În această zi se face și sfințirea unui al doilea Agneț, care va fi folosit apoi de-a lungul anului la împărtășirea bolnavilor (și a copiilor). Acest moment amintește de prezența lui Hristos pe pământ la momentul Cinei cele de Taină. În unele locuri, după rugăciunea amvonului se face Slujba spălării picioarelor, amintind de gestul lui Hristos care a spălat picioarele ucenicilor, după Cină.

Vinerea Mare
Seara se face Utrenia pentru Vinerea Patimilor, cu Denia celor 12 Evanghelii. Pericopele evanghelice citite amintesc ultimele învățături ale Mântuitorului către ucenici, precum și înainte-vestirea Patimilor Sale, rugăciunea pe care o face Hristos și Noul Legământ. Vinerea Mare
Sfânta și Marea Vineri începe cu citirea Ceasurilor Împărătești, până la Vecernia de vineri după-amiază, în timpul căreia se face amintirea coborârii trupului Mântuitorului de pe Cruce. Preotul este cel care împlinește coborârea de pe Cruce: el ia trupul Mântuitorului, simbolizat de Sfântul Epitaf (pânza pe care este pictată sau brodată imaginea lui Hristos) și îl așază în mijlocul bisericii pe un fel de năsălie care închipuie Mormântul Mântuitorului. În timpul slujbei de seară, numită a Prohodului Domnului (sau a Plângerii la mormânt), preotul ia Sf. Epitaf, ducându-l, în procesiune, în jurul bisericii înainte de a-l așeza în Altar, pe Sfânta Masă (unde urmează să rămână până în miercurea din ajunul Înălțării Domnului). Procesiunea, urmată de credincioșii care poartă în mâini lumânări aprinse, simbolizează coborârea lui Hristos la Iad.

Sâmbăta MareSfânta și Marea Sâmbătă: Se slujesc Vecernia și Sfânta Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, cu citiri din Psalmi și binecuvântările Învierii, care amintesc de coborârea Mântuitorului la Iad, semnificând "Prima Înviere" a lui Adam și biruința asupra morții.

Sfintele Paști

Învierea Domnului
Sărbătorirea Paștilor, Sărbătoarea sărbătorilor începe chiar înainte de miezul nopții cu Canonul Sâmbetei celei Mari; la începerea Vecerniei Învierii, în biserică este întuneric deplin. La miezul nopții, preotul ia lumină de la candela de pe Sfântul Altar și o dă mai departe credincioșilor, zicând de trei ori: "Veniți de primiți lumină !". Apoi, cu preotul în frunte, credincioșii ies din biserică în procesiune cântând "Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim". Afară, preotul citeşte evanghelia Învierii de la Matei 28, 1-16, dă binecuvântarea "Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor." şi, după Amin-ul credincioşilor cântă pentru prima oară Troparul Învierii: "Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.", repetat intercalat cu stihurile Învierii. Slujba continuă cu Canonul Învierii, stihirile Învierii şi ale Paştilor, apoi Sfânta Liturghie.
După terminarea Sfintei Liturghii, în unele comunități credincioșii se retrag pentru o agapă, o masă comună la care se face dezlegarea postului printr-o rugăciune specială, cuprinsă în Molitfelnic.
În zilele Paștilor, până la Înălţare, credincioșii cântă troparul "Hristos a înviat din morți" și se salută unii pe alții cu "Hristos a înviat!", la care se răspunde: "Adevărat a înviat!". "

(http://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=S%C4%83pt%C4%83m%C3%A2na_Patimilor&printable=yes#S.C4.83pt.C4.83m.C3.A2na_Patimilor)

OOOOOOOOOOOO, viata mea!!!

Am trait sa o vad si pe asta: manelele intra in politica. Nu pot sa cred, din pacate, insa, de cate ori zic ca mai rau nu se poate, politica din Romania imi dovedeste contrariul. Becalli, Vanghelie, iar acum Adrian, copilul minune...

Se pare ca politicienii au o noua tinta: sa isi bata joc "pe fata" de alegatori. Si o fac din ce in ce mai des. Fratilor, alegeti dintre ei, daca va da mana!

Pana acum, toti politicienii erau comunisti, corupti sau baroni. Acum, insa, incep sa fie tot mai multi pe acelasi tipar: prosti, dar cu bani. Adica mult, mult mai rau, daca ma intrebati pe mine.

Si totusi, daca iti faci un calcul simplu, majoritatea oamenilor iubesc manelele. Iar politica se numara in voturi. Ceea ce, dupa o logica elementara, judecand dupa cum voteaza oamenii in Romania, conduce la idea ca manelistii o sa fie votati de majoritatea, adica de iubitorii de manele. Ce mai conteaza amanuntele? Doctrina, program politic sau chiar gramatica limbii romane?

Pai cred ca o Romanie a anilor urmatori, daca totul va continua in acelasi ritm manelist, ar arata asa:

Imnul Romaniei sa fie "Iar am pus-o, si-am supus-o", melodie interpretata de marele politican minune, iar versurile l-ar face cu siguranta invidios pana si pe ala de-l cheama Eminescu:

"Multa lume cand ma vede

Cum fac banii nu ma crede

Crede k`i vreo smecherie

Sau vreun punct la loterie

Iar am pus-o, si-am supus-o

I-am dat clasa eu i-am spus-o

I-am mai spus-o si o sa-i spun

Ca Adrian este jupan

Iar am pus-o, si-am supus-o

I-am dat clasa eu i-am spus-o

I-am mai spus-o si o sa-i spun

Cine credeti ca-ï jupan?"

(nu mi-am permis sa fac corecturile in ceea ce priveste ortografia, daca simtiti vre-un dezacord, e licenta poetica, evident!)

In parlament, in locul sedintelor plictisitoare se vor tine concerte sustinute de parlamentarii Florin Peste, Florin Salam, Nicolae Guta etc. (imi cer scuze, nu sunt informata, recunosc; iau si eu de pe "google" ce gasesc despre aceasta noua revelatie care este maneaua, cu ai ei geniali interpreti). Pe ordinea de zi, se discuta, in camerele reunite, "Cheful chefurilor":

Cu baietii asta seara,

Ne-apucam iar de macheala !

Sa facem un chef pe cinste,

Lumea sa ne tina minte !

Refren: Da, da , e petrecere moderna

Fetele fac atomsfera

Iar noi, toti strigam in cor

E cheful chefurilor

Cu wisky si vin spumos ,

Bem pana cadem pe jos !

Daca-i chef, pai chef sa fie !

Sa bem intr-o veselie!

Incepem de vineri seara

Cu femei si cu macheala

Si o tinem pana luni

C-asa fac baietii buni

DAR, in tot raul e si un bine: nimeni nu mai lipseste de la sedinte, nimeni nu doarme in banci, toata lumea dantuieste!!! Si nimeni nu se cearta, doar toti sunt baieti buni!!!

Copiii nu mai merg la scoala, doar cei care nu sunt cuminti sunt amenintati cu ani de zile de tocit bancile scolilor, cu examene si alte chestii nasoale, care la final se vor dovedi a fi inutile: banii se fac mai repede din manele, iar pentru asta scoala doar te incurca!

Nimic nu mai conteaza, cine e manelist e tare, cine nu..................... sa se faca!

Urasc prostia, deci nu imi plac manelele. E clar, nu am nicio sansa in politica. Si in curand nici nu o sa ma mai duc la vot. Ca nu o sa am cu cine sa votez. Nu o sa mai fiu un cetatean model, cu constinta de a vota. O sa fiu "belea"... Offff.... si toata viata mea am incercat din rasputeri sa nu gresesc gramatical. De acum o sa trebuiasca sa invat cum sa nu scriu corect, ca sa fiu "cool". Asa poate mai am o sansa in politica. Am facut si un master in management politic, ca ziceam ca si politica e o meserie. Evident, sunt de nicio treaba...

Ooooo, viata mea, ce-am facut?????!!!!

...si ne revedem dupa 10 ani...

Cred ca pentru fiecare dintre noi, intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului este un moment special. Pot spune ca in viata mea, daca ar fi sa schimb ceva, as schimba o singura perioada: anii de liceu. Venind de pe meleaguri banatene, unde eram cunoscuta de toata lumea si vesnic premianta, mutandu-ma pentru o scurta perioada in oraselul copilariei mele, am ajuns in Lazar si am aflat pentru prima oara in viata mea ce inseamna sa fii neinsemnat. Si, asa cum am mai scris, cum nu stiu sa pierd, am luat din start Sibiul si Lazarul drept cei mai mari dusmani. Si asta m-a costat scump: anii cei mai frumosi din viata unui om pentru mine au fost cei mai grei, mai ciudati.

Cu toate astea, revederea cu colegii m-a coplesit. Cred ca nu gresesc cand recunosc acum ca, de fapt, a fost prima oara cand i-am vazut si m-am bucurat. Si vinovata de toate astea am fost doar eu si doar pentru ca atunci , la varsta cea mai critica, dar cea mai frumoasa, nu am stiut sa ii pretuiesc. De acum, insa, toate amintirile despre liceu imi par frumoase, pentru ca acum privesc cu ochii omului matur la ceea ce a fost. Si singurul meu regret e ca nu ma pot intoarce in timp, pentru ca nu as schimba nimic, absolut nimic, decat pe mine cea de atunci si felul in care intelegeam la acea vreme lumea mea.

Ironia sortii a fost ca cei mai importanti oameni din viata mea, de dupa terminarea liceului insa, sa fie cu totii lazaristi: sotul meu , cea mai buna prietena si viitoarea mea fina sunt dintre cei foarte apropiati, apoi multi, multi alti prieteni. Si ma consider norocoasa ca ii am alaturi.

Azi, in incercarea de a face o lista cu toti fostii mei colegi, am dat peste o poza de la banchetul de terminare a liceului. Pe spatele ei, am scris atunci:

"Te-ai inaltat pe franghia de aur a adolescentei, te-ai lovit cu tampla de intrebarile boltite ale lumii, ale vietii. Te-au incantat si descantat oameni mari si oameni mici. Ai fost lazarist, deci esti un invingator! Viata te asteapta: PORNESTE! Viitorul e al tau: INDRAZNESTE! Adancimi de gand se deschid: CUGETA! Idealul e pe zari: INALTA-TE! Lumea e a ta: IUBESTE-O! CUCERESTE-O! FA-O MAI FRUMOASA! Si nu uita: RAMAI LAZARIST! FII INVINGATOR!"

A trebuit sa treaca 10 ani din viata mea pentru a ma impaca intr-un fel cu mine pentru ca nu am reusit atunci sa fiu eu. Am regretat mereu, mi-a fost mult timp chiar rusine de mine ca nu am dat in acei ani ceea ce puteam da, si la scoala, si in prietenia cu colegele si colegii mei.

Acum abia, dupa 10 ani, am inteles : chiar daca in acea vreme nu stiam, de cand am pasit dincolo de poarta Lazarului si pana acum nu am incetat sa fiu LAZARISTA!

De vorba cu mine insami

„Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi." OCTAVIO PAZ (Labirintul singurătăţii)

Daca ar fi sa ma descriu, primul imbold ar fi sa scriu despre mine ca sunt o luptatoare si o norocoasa. E o combinatie fericita. Insa am si un mare defect - unul dintr-o multitudine de alte defecte, insa acesta imi da in continuu batai de cap: inca nu am invatat sa pierd. Si, drept urmare, orice maruntis care se dovedeste a nu fi intocmai cum imi doresc capata proportii de pierdere nemasurata... Dar mai am timp sa invat...

Sunt printre acei putini norocosi oameni tineri care si-au gasit jumatatea. De 9 ani traiesc o poveste de dragoste rupta parca uneori din basme sau din romane de dragoste. Iar El e, deja de cativa anisori, sotul meu, cel cu care imi impart viata in tot ceea ce inseamna ea. Am pornit impreuna pe un drum ce parea imposibil. Copii modesti, cu idealuri inalte, prea inalte pentru ei. Am primit de la parinti multa dragoste si sustinere morala, financiara niciodata, doar in limita putinului pe care il aveau si ei. Si, la nici 25 de ani, ne-am vazut visele implinindu-ni-se. Pentru ca am stiut de la inceput ca a iubi nu inseamna a privi unul spre celalalt, ci a privi impreuna, in aceeasi directie.

Azi, tot ce ne mai dorim este ca barza sa se incumete si sa treaca si pe la noi... O fi ea incapatanata, dar nici noi nu ne lasam mai prejos!

Pana atunci, ne revarsam pornirile parintesti pe o minune de catel cu ochisori migdalati si muuulte moate. Pe micuta noastra o cheama Sarah, e un shih tzu-lic de 10 luni si un pic si e taaare poznasa!

Se spune, insa, ca uneori chiar si cei mai fericiti oameni isi pierd linistea. Poate ca isi amintesc o iubire pierduta din alta viata... Cred ca aceste cuvinte descriu cel mai bine ceea ce simt. Viata imi e o furtuna peste care, de cele mai multe ori, apare un curcubeu... Dar si acest splendid curcubeu, daca il privesti prea mult, incepi sa nu il mai pretuiesti si esti tentat sa iti iei privirea dinspre el... Si atunci e bine sa asterni cateva cuvinte care descriu viata ta, ca sa poti sa iti reamintesti cat de putin ne este dat sa ne bucuram privirea cu frumusetea unui curcubeu. Astfel, ajungem din nou sa il pretuim!

Si celor care acum doar viseaza sa ajunga undeva, le-as spune doar sa nu creada niciodata ca cerul este prea sus pentru a putea fi atins!

Care este pretul meu?

Se spune ca orice si oricine are un pret. Ma intreb atunci, pe buna dreptate cred, care e pretul meu?

Vreau sa fac politica, politica asta mi-a intrat in sange inca dinainte de a sti cu ce se mananca profesia pe care o practic, aceea de avocat. Dar sa faci politica in Romania risca sa contravina grav tuturor principiilor mele.

Am incetat sa fiu o visatoare, sa cred ca pot sa schimb lumea, insa nu am renuntat si nu voi renunta la idea de a le arata celor din jurul meu realitatea in care cred. Asa cum o vad eu si cum o argumentez, in incercarea de a intelege ce se intampla si ce POATE sa se intample in tara asta.

Multa vreme mi s-a reprosat ca vreau sa ajung sus, ca tintesc la "functii". Si multi o spun de parca ar fi ceva rau. Tintesc doar la functiile pe care cred ca le pot indeplini si nu cred ca in politica, la fel ca si in viata, in general, este gresit sa spui ca vrei sa ajungi undeva. Depinde, insa,
CUM vrei sa ajungi intr-o anumita pozitie. Eu vreau sa ajung prin munca, pas cu pas, fara sa trec de vreo etapa. Nu tintesc un anumit loc, dar in momentul in care intr-o anumita etapa consider ca am dat tot ce am avut de dat si pot trece la o alta etapa, nu ezit sa trec mai departe. Se numeste evolutie si nu am inventat-o eu.

Problema cea mai mare cu care ma confrunt, insa, este ca politica in Romania nu merge dupa regulile elementare, de bun simt, dupa care ar trebui sa functioneze. Ca politica inseamna compromis, mai mult, poate, decat in alte domenii, iar compromisul odata facut este ca un stigmat, care te urmareste si nu te mai lasa sa fii tu insuti, mai devreme sau mai tarziu. Inca nu am facut compromisuri, de aceea acum sunt mai mult "pe langa" politica decat "in" politica. Iar ca sa revin, ar trebui sa incep, se pare, cu un compromis. Merita? Inca nu stiu si inca, sincer, inclin sa nu cred. Dar merita?

"Ce sa ascult vorbe, cand vad fapte?" Cicero

Politicianul preferat: ADRIAN NASTASE

Pentru unii, sa iti exprimi optiunea fata de un politician, mai ales cand, din motive murdare si egoiste, este blamat chiar si de oameni din acelasi partid, este un act de curaj. Pentru mine, este o onoare sa recunosc: politicianul care ma reprezinta este Adrian Nastase. De ani de zile ii urmaresc activitatea politica, ii citesc cu mare interes scrierile. Ceea ce gandeste si, mai ales, felul in care actioneaza sau reactioneaza, dupa parerea mea, e la nivel de arta. Etichetele ce ii sunt puse, de media "impartiala" si chiar si de colegi politicieni sunt ieftine, mult prea ieftine, in opinia-mi, pentru ceea ce a facut omul politic Adrian Nastase de-a lungul timpului.

Cu ani in urma, cand incercam sa invat ceva despre a face politica si ma loveam de realitatea care ma contrazicea de fiece data, m-a luminat tot Adrian Nastase. Mi-a ramas intiparit in minte si am incercat de atunci sa pun in practica spusele lui: "In politica, nu te poti realiza decat in cadrul unei echipe". Datorita acestor cuvinte, cred si azi ca am reusit, pentru etapa in care ma aflu, sa fac un prim, timid pas spre politica. A fost un pas care la prima vedere m-a costat scump, insa as proceda la fel si voi ramane fidela principiilor mele, chiar cu riscul unor mici "esecuri".

Dar nu despre mine voiam sa scriu. Azi, politicianul meu preferat se afla intr-un moment de rascruce. Sau, ca sa fiu foarte sincera, cred ca partidul se afla intr-un impas, pentru ca pierderea ar fi mult mai mare pentru partid, daca Adrian Nastase nu se va reintegra, decat pentru partid.
Sa ma explic: doctrina social-democrata ma reprezinta, fara indoiala. La fel si partidul care ii promoveaza valorile, insa nu si toti politicienii din acest partid.

Nu doresc in acest articol sa trec in revista realizarile lui Adrian Nastase. Nici sa ii fac propaganda de dragul de a demonstra ca am curajul sa spun tare si raspicat ceea ce cred, in contextul in care multi sau majoritatea se feresc sa o faca in aceste zile. Insa cred ca azi nu este doar in interesul meu ca admiratoare a omului politic Adrian Nastase, nici macar doar in interesul PSD-ului ca acesta sa revina in prim-planul politicii romanesti, acolo unde ii este locul. Dar cred, sincer, cu tarie, ca Romania are nevoie de Adrian Nastase. Si, pentru ca imi iubesc tara inainte de orice alta optiune personala, sper sincer si naiv ca cei ce maine vor da un vot, o vor face dupa o analiza "la rece", iar nu dupa reguli date de jocuri murdare de culise.
"Partidul meu de astazi se cheama Romania" N. Titulescu

"Nu-i roman ca banateanu`, banatean ca lugojanu`"

...asa spune o veche zicala din urbea mea natala...

Azi locuiesc in Sibiu, dar inca mai locuiesc uneori, in visele copilariei, in Lugojul meu. Si azi sunt nostalgica...

Copilaria imi este cea mai de pret comoara, pe care o port cu mine peste tot si a carei amintire ma face mereu sa constientizez ce frumoasa e viata! Iar printre darurile cele mai frumoase ale copilariei Lugojul e "fruncea". Acolo au ramas primii mei pasi, acolo l-am descoperit pe Mos Craciun, care mi se parea ca seamana izbitor cu tata si despre care i-am spus mamei, pe furisi, ca are pantofii lui. Tin minte ca eram tare confuza, gandindu-ma ca Mos Craciun nu poate sa fure. Acolo l-am pandit si pe iepuras si multa vreme am cautat prin casa vreun indiciu despre cum o fi intrat in camera mea, pentru ca darurile le-am gasit, dar pe iepuras nu am izbutit sa il vad. In Lugoj am invatat sa am prieteni, am mers la "gradi" si dupa cateva zile "epuizante" am ajuns la concluzia ca vreau si eu cateva zile libere. Mare mi-a fost dezamagirea cand ai mei mi-au spus ca la gradinita nu iti poti lua zile libere, ca asta se va intampla doar cand voi munci, pana atunci ma pot multumi doar cu vacantele, pe care nu mi le pot programa singura.

In Lugoj am stiut pentru prima oara ce inseamna "acasa", m-am simtit iubita, rasfatata, protejata, de ai mei, de Mama Ana si de nenea Joldes, oamenii care mi-au vegheat cu caldura copilaria. Si fara de care nu credeam ca voi invata vreodata sa traiesc. Dar viata m-a dus pe alte meleaguri, pe care acum le simt "acasa", dar cand imi inchipui cea mai sincera perioada din viata unui om, Lugojul e leaganul sufletului meu de copil.


Intorcandu-ma peste ani in locul in care am vazut pentru prima oara lumea , am gasit un mic orasel, mult mai mic decat in amintirile mele. Parcul in care ma jucam, strada pe care am stat, gradinita, scoala, tot orasul l-am vazut altfel, de parca, spalat de Timis, orasul intrase la apa. Dar farmecul lui, maretia din visul copilariei a ramas si va dainui peste ani in ochii mei de copil.

Traind in primii ani ai vietii mele la un pas de Timis, mi-a ramas pentru totdeauna, ca un instinct primar, nevoia de apa curgatoare. In nimic din natura nu imi gasesc linistea ca atunci cand aud un rau in preajma-mi.

Am parasit orasul natal de mai bine de 15 ani, dar am ramas acolo si am luat cu mine o parte din el. Pentru ca exista locuri si fapturi sortite uitarii, dar sunt si locuri si fiinte binecuvantate, in care te doresti invesnicit.

"Pana la capat cu poporul meu, asa sa ma ajute D-zeu!

De cand ma stiu, am fost mandra ca sunt romanca. In copilarie, mai ales, simteam si vedeam in jurul meu oameni mandrii de tara lor. Chiar daca perioada comunista avea multe, multe parti rele, prin greutatea acelor vremuri oamenii probabil ca simteau nevoia de unitate si erau altfel, pastrau cu sfintenie valori ale romanismului. Si simtul civic era mult mai dezvoltat. Traind "la bloc", vecinii se ajutau intre ei, aveau grija sa pastreze imprejurimile in curatenie, exista acel interval denumit "ora de liniste" in care chiar se pastra linistea, respectul fata de celalalt exista, se cultiva, se intretinea in permanenta.

Tin minte cu cata bucurie intampinam noi, cei mici, curatenia de primavara sau pe cea de toamna, cand adunam impreuna frunzele uscate sau putinele gunoaie care mai tronau prin zona verde a blocului, cum ajutam cum puteam, fiecare, la pusul rasadurilor primavara, la sadirea unui pom (aveam fiecare dintre copii pomul nostru, plantat de noi, pe care il ingrijeam fiecare cum puteam mai bine).

Am facut aceasta intoarcere in timp nu pentru considerente de ordin emotional, ci din dorinta de a incerca sa reinviu, in constinta cui va trece peste aceste randuri, simtirea romaneasca a acelor vremuri.

Pentru ca majoritatea celor pe care ii cunosc acum par oarecum consternati cand ma aud vorbind de sentimente patriotice si multi dintre ei ma intreaba daca sunt eurosceptica, incerc sa le raspund sau sa imi raspund...

Faptul ca Romania este membra a UE este un castig imens pentru tara. A fi, insa, membru UE nu inseamna, in opinia-mi, a-ti pierde identitatea ca natie. Fiecare stat membru UE este parte a unui intreg, insa prin unicitatea specifica fiecarei tari, se aduce un plus de valoare intregului. Asa vad eu lucrurile, nicidecum ca vom ajunge sa fim europeni si atat.

Romania si romanii au multe de oferit. Romania este o tara frumoasa, plina de traditii, de istorie, insa romanii, dornici de a fi europeni, dornici de a fi liberi, au uitat sa isi mai spuna ca, inainte de toate, sunt ROMANI. Majoritatea dintre ei merg mai departe, pana la a-si nega identitatea cand ajung pe meleaguri straine. Si asta doar pentru ca imaginea Romaniei prin media nationala si internationala a ajuns din ce in ce mai urata.

Cine e de vina? Coruptie, birocratie, toate acele metehne pe care media le prezinta ca si cand s-au nascut aici, pe meleaguri mioritice, exista, in mai mica sau mai mare masura, in fiecare stat. Insa, cand vrei sa privesti doar jumtatea goala a paharului, imaginea care rezulta din aceasta optica negativista nu poate fi decat una dezolanta, nu si reala.

Cu bune si cu rele, romanii ar trebui sa redevina purtatori ai traditiilor, ai partii frumoase care inseamna Romania. Sa nu uitam ca orice om se simte cel mai bine acasa, iar pentru noi "acasa" inseamna "Romania", oriunde am fi.

Nu pot decat sa mai adaug, asa cum scria Adrian Paunescu:

"Pana la capat cu poporul meu,

Asa sa ma ajute Dumnezeu!"